Ne-am așezat la masă toate perechile cele noi, vreo treizeci, și ne-am pus pe mâncat și pe băut în vreme ce lăutarii cântau din cobze. S-a încins dansul miresei și afurisita de mireasă, gătită după portul satului, dansa cu niște gesturi rigide, ciudate, de parcă înghițise un cocean care n-o lăsa să se îndoaie în voie, și din când în când se învârtea ca un titirez.
A venit vremea să plecăm. Am crezut că i se va da un cal al ei dar nu, trebuia să mergem pe același cal. Și-a luat rămas bun de la maică-sa și de la taică-su, de la surori, cumnați, frați și restul neamului, de la sora-sa cea drăguță care era și ea mireasă, și care se strâmba să nu râdă.
Apoi mi-am luat în brațe frumusețea de nevastă și am trântit-o în șa iar dânsa a început a striga și a se văita în gura mare:
- Tatăăă, ăsta nu mă iubește, uite m-a trântit pe cal!
- Ceee? s-a mâniat taică-su, ai grijă cum te porți, ginere!
- Nu-i adevărat, drăguța mea, ți s-a părut...
- Nu i s-a părut, a zis calul, am simțit și eu cum a trântit-o!
- Aaaii, a răcnit omul, stai așa, voinice. Hei, oameni buni, ian uitați-vă aici, flăcăului ăsta îi trebuie o nevastă mai bună. Aduceți-i ce merită!
Eu, rușinat și prăpădit, nu mai știam ce să fac, când văd că vine un alai cu o bivoliță grozav de mare, vânătă, cu pieile atârnând, în care o recunosc pe bivolița din mâl. Doamne! Se oprește și pocnește o dată din buzele de două ocale. Iar vornicul, cu catastiful sub braț:
- Ia spune flăcăule, pe care o alegi?
- Nu mai vreau nici o alegere, eu rămân cu draga mea mireasă, am spus tremurând.
Am urcat la spatele miresei și am vrut să dau pinteni calului dar maică-sa mi-a strigat cu o voce ascuțită:
- Bivolița face parte din zestre, vine cu voi. Să nu mergeți repede, să nu obosească!
Știam că zestrea venea mai pe urmă, după vreo două săptămâni, de ce trebuia ca bivolița să vină odată cu noi?
