|
Ană, fiica florilor, cu plete pânl la călcâie,
regele Grâu în perne de puf n-a mai vrut să rămâie,
s-a sculat și-a pornit călare prin frig și burniță, pe câmpie,
doar de-o găsi să-ți aducă flori rătăcite de păpădie.
a găsit un mănunchi de sângele-voinicului, mai ferit,
s-a întors înghețat și ud și fericit.
s-au bucurat curtenii, l-au tras cu jilț cu tot lângă foc,
i-au adus pe tavă ceai fierbinte de soc.
între timp s’ugile împleteau ușurel o șuviță lung-aurie,
o răsuceau pe frunte ca pe boltă joarda de vie.
țineau sfat despre pistrui pe obraz,
cum c-ar fi minunați, cum c-ar fi un necaz.
ochii Anei, lungi, au sclipit, s-au încruntat.
s-a smuls, și-a pus singură rochia grea de brocart,
s-a privit - oglinda arăta o statuie
parcă prea șlefuită, parcă prea puțin vie...
|
|
