O poveste de Stegaru Diana-Flavia

În vremea aceea de demult, trăiau un rege și o regină pe tărâmul Ghețurilor; era ger în țara lor, un ger de crăpau pietrele și un frig de numai locuitorii tărâmului lor știau cum să viețuiască acolo; învățaseră de la bătrâni, de la mamele, de la tații lor cum să-și făurească singuri căsuțele care să-i adăpostească de frig și cum să-și croiască hainele care să-i ferească de frigul cel mare. Dar oamenii trăiau acolo că în Grădina Raiului, nu le lipsea nimic, regele era bun cu ei, îi ajuta și îi sprijinea, avea grijă de toți ca de fiii săi, numai că regele avea și el o mare supărare, chiar dacă și el și soția lui erau aproape la vârsta bătrâneții, ei nu fuseseră încă binecuvântați cu un copil.
 

Iar regele, bun și blând, se închidea câteodată în odaia să din turn și plângea cu lacrimi fierbinți, smulgându-și barba albă, ca de gheață, iar regina se sfătuia cu toate bătrânele și lua leacuri de tot felul și bea ceaiuri făcute din buruieni aduse de peste șapte țări și șapte mări, că să rămână grea, dar minunea nu se întampla. În aceeași vreme, pe celălalt tărâm, căci așa era împărțită lumea de la facerea ei, în două părți egale, pe care, de când se pomeniseră oamenii, le moșteniseră cei doi împărați, Împăratul Ghețurilor și Împăratul Focului, trăia celălalt împărat cu marea sa împărăție, a Focului, iar în locurile acelea cald mai era, cald și bine, cam secetă, dar așa se învățaseră oamenii să trăiască și așa își făureau ei casele, potrivite pentru căldura de acolo și așa își duceau viețile, fericiți și împăcăți cu traiul lor.
 

Împăratul Focului evea un fiu, un băiat mic, să fi tot avut vreo cinci anișori, dar voinic și viteaz de când se născuse, căci greu se hotărâse să se nască și tare o mai chinuise pe maica lui, care fu cât pe ce să-și dea duhul când îl aduse pe lume. Pe prinț îl chema Tudor și Tudor era mândria tatălui și a mamei, care îl îngrijeau cum știau ei mai bine și îl învățau lucrurile cele mai frumoase și mai folositoare. El știa să mânuiască sabia de mic, iar tatăl lui îi dăruise o sabie cu totul și cu totul din aur, pe care băiatul putea să o folosească doar o singură dată în viață și atunci, numai la nevoie, când vedea că viața lui e în pericol.

Băiatul primea hainele cele mai frumos împodobite, aduse de departe, din împărăție de negustorii cei mai pricepuți, avea învățătorii cei mai iscusiți, școliți la școli mari, care îl învățau cum să se poarte, cum să vorbească în cuvinte alese. Pe atunci, Împărăteasa Zăpezilor tare se mai supăra și tare se mai întrista că nu putea aduce pe lume un copil.

Într-o dimineață, când Împăratul o trimise la fântână să-i aducă apă în potirul său de argint, căci Împăratul nu bea decât apă curată adusă numai de Împărăteasa lui, apropiindu-se de fântână, ea văzu o broascaă râioasă, verde-maronie, urâtă și scârboasă, dar cu o coroniță bătută în pietre prețioase, sărind spre mâinile ei fine. Împărăteasa scoase un țipăt de uimire și de spaimă. Broasca îi vorbi așa:
- Dacă mă vei culca în patul tău trei zile și trei nopți, iar tu vei dormi afară, sub clar de lună, cu fața către răsărit, fară să-i spui nimic Împăratului, nu va trece anul și vei aduce pe lume o fetiță albă la față că marmura, delicată ca o floare de garofiță. Zis și făcut. Împărăteasă, mai cu inima deschisa, mai cu îndoială, luă broasca în palmă și o adăposti în patul ei, căci prea le încrcase pe toate și poate broasca ceea era nădejdea ei. Noaptea, Împăratul o întrebă de ce nu vrea să doarmă în camera sa iar ea răspunse că așa visase, că trebuie să doarmă afara, pentru ca dorințele ei să-i fie îndeplinite.

Trecură cele trei zile, și nu după mult timp, Împărăteasă rămase grea. Mare sărbătoare fu în întreagă împărăție, căci bucurie mai mare nu se cunoscuse acolo de multa vreme, Împăratul dădu un ospăț care dură trei zile și trei nopți, cu muzicanți aduși din toată împărăția, care să-i veselească pe ei și pe toți petrecăreții.

Prezicerea broaștei se împlini cu totul și Împărăteasa născu o fetiță, atât de frumoasă încât Împăratul
nu-și mai încăpu în piele de bucurie.
Fata avea chipul alb, alb, ca marmura și părul negru ca noaptea cea neagră de pe tărâmul lor. De fericire, parcă barba cea albă, înghețată, a Împăratului începuse să se dezghețe, o dată cu inima sa, care nu mai avusese speranța acestei bucurii. Pentru ca toată lumea să afle și să se veselească, regele dădu o mare serbare la care pofti nu numai rudele, prietenii și cunoscuții, dar și pe cele treisprezece ursitoare, care să-i hărăzească fetei o soartă norocoasă.
 

Ursitoarele stăteau mereu la masa cea mai mare și cea mai îmbelșugată și mâncau din farfurii de aur și beau din pahare de aur, dar de data aceasta o ursitoare nu ajunse la timp, și un om de rând se așezase pe locul ei să vadă și el cum e la masa Împăratului. Când văzu acestea, ursitoarea se făcu neagră de mânie și îi spuse Împăratului:
-Împărate, împărate, spune-i omului acesta să stea la masa sa, căci nu se poate amesteca cu noi, zânele. Împăratul, nabagând de seamă, fiind prea fericit, îi răspunse în răspăr:
-Lasă-l și pe el, că și el e om, să stea la masa noastră, să vadă cum e să mănânci cu Împăratul și să spună tuturor cât s-a bucurat și cât s-a veselit.

Ursitoarea se întoarse mâniată, gata să plece din sala tronului, dar înainte să pășească pe prag, se întoarse și spuse:
-Atât să stea domnița voastră sub pământ, până când veți găsi pe cel care să aibă cu ce să-l dea gata pe dușmanul său aprig și îndărătnic, care vă va răpi fata fară să bagați de seamă.

Nimeni nu o bagă în seamă, dar Împăratul auzi și se cam dădu în lături de la ospăț. Sărbătoarea se prăzmui cu mare strălucire și la sfârșit, ursitoarele înzestrară coplilul cu darurile lor minunate; una îi dărui frumusețe veșnică, a doua bogăție, a treia sănătate, a patra virtute, a cincea iubirea tuturor oamenilor, a șasea îndemânare, a șaptea deșteptăciune, și tot așa, ursitoarele dăruiră fetei tot ce își putea dori cineva mai frumos și bun pe lume.

Toate urările se împliniră cu prisosință, fetiță se făcu frumoasă, cuminte, prietenoasă, înțeleaptă, încât oricine o vedea, pe dată o îndrăgea. Fata evea ochii mari și negri, părul frumos, negru ca tăciunele, fața albă, cum este omătul proaspăt și hăinuțele ei erau albe, croite minunat pe măsura ei de femei pricepute.

De temă să nu pățească ceva, fata era mereu însoțită de o slujnică de la palat, care avea grijă de ea ca de ochii din cap, căci fetei îi placea tare mult să se plimbe și să colinde împrejurimile, să poposească pe la casele țăranilor, să învețe meșteșuguri de la ei, să umble nestingherită prin pădurile și câmpiile înghețate și răcoroase, să admire copacii încărcați de neaua veșnic apăsându-i.

Prințesa purta numele de Lia, un nume simplu și frumos ca ea. Și cum se plimba Lia liniștită pe ulițele împărăției, alături de o slujnică foarte credincioasă, de-o dată pământul se cutremură, văzduhul se întunecă, dobitoacele amuțiră și în fața fetei apăru de nicăieri Jumătate-Corbul-Jumătate-Lupul, o creatură a Întunericului, care trăia sub pământ, într-un tărâm al său, al răului, al întunericului, al deznădejdii, al morții. Se spunea despre el că trăiește acolo tot de la facerea lumii și că împărații îl lăsau să viețuiască pentru că nu găsiseră armele potrivite că să-l omoare. Se spunea că el era cel care lua cu dânsul oamenii la moarte, că el le întrerupea firul vieții, tăindu-l cu o sabie lată. El mai lua
adesea sub pământ oamenii cei mai răi să-i țină de urât și să-și împărtășească negreala inimii cu dânșii, să învețe unul de la celălalt faptele cele mai mârșave cu putință, să se pună la încercare cu răutatea lor.

Jumătate-Corbul-Jumătate-Lupul o pândise pesemne pe tânăra domniță, căci de-o dată se năpustise la ea, înșfăcând-o; o voia în împărăția să, căci de frumoasă ce era, i se dusese vestea până departe.
Fară ca slujnica sau oamenii din apropiere să apuce macar să spună ceva, creatura diavolească o luă pe frumoasa fată și se făcu nevăzut cu ea într-o secundă. Pământul și cerul se luminară în urma să.

Ce să se facă, ce să se facă slujnica rămasă singură și neajutorată! Cum va da ea socoteală în fața Împăratului pentru ce se întâmplase? Tare o va mai prigoni Împăratul aflând aceasta cruntă veste.
Când ajunse înapoi la palat, Împăratul știa ce năpastă se abătuse asupra sa și nici n-o mai certă pe slujnică, amintindu-și ce îi spusese ursitoarea, nemulțumită, la botez. Ce să se facă el acum? De unde s-aducă înapoi pe fata lui cea scumpă, fară de care nu mai avea zile și liniște în viața sa. Trimise soli să iscodească tărâmul Întunericului, doar-doar l-or găsi pe Jumătate-Corb-Jumătate-Lup să-i promită ce va vrea el de la Împăratul, numai să-i dea fata înapoi.

Zadarnic se sfătui și se rassfătui Împăratul Ghețurilor cu toți bătrânii și cu toți luptătorii, care mai de care mai pricepuți, că tot nu dădură de cap cumpenei prin care treceau. Nimeni nu-l cunoștea pe Jumătate-Corb-Jumătate-Lup și toți se temeau de el să nu le ia viețile lor și ale copiilor lor. Nimeni nu avea curajul să-l strige, să-l cheme, sau să se gândească la el, ca nu cumva să-i cheme pe tărâmul său de sub pământ și să le facă viața amară acolo sau să le scurteze zilele pe pământ, dar toți cu dragă inimă l-ar fi ajutat pe Împăratul și ar fi vrut s-o aducă pe Domniță înapoi și și-ar fi dorit tare să trăiască viață veșnică și fericită, fară să se pomenească într-o zi cu paloșul creaturii Întunericului lângă casa lor. Împăratul visă într-o noapte că nu poate s-o salveze pe prințesa lui, decât un flăcău chipeș și bun luptător, curajos și care să știe să mânuiască paloșul mai abitir ca cel de sub pământuri, așa că, a doua zi, el chemă toți flăcăii din împărăția să, toți înalți ca brazii, frumoși ca ziua luminoasă și curajoși ca niște regi, să se întreacă între ei, până când cel mai bun o să câștige, acela fiind cel care se vă duce s-o scape pe fata cea fermecătoare din mâinile urâtului și răului dușman.

Se găsiră trei feciori, cei mai pricepuți, cei mai viteji, cei mai frumoși, și toți frați, care să câștige lupta cu ceilalți și să purceadă în călătorie. Împăratul le dădu merinde, le dădu săbiile sale, le dădu armura și le ură noroc, iar cei trei plecară cu gând de victorie. O luară ei pe unde știură și pe unde se pricepură, că să ajungă pe tărâmul de sub pământ, în căutarea răpitorului, dar trecu o zi, trecură două, trecură treisprezece și băieții nu se mai întoarseră la palat. Că se rușinaseră și se ascunseseră, că nu ajunseseră nicăieri, că merseseră și nu-l găsiseră pe dușman, sau că îl găsiseră, dăduseră piept cu el și nu putuseră să-l înfrângă, nimeni nu știa, lucru știut era că nu se mai întorseseră nici vii, nici morți.

Împăratul se făcuse foc și pară văzând că flăcăii nu veniseră cu Lia înapoi și nu știa ce soluție să mai găsească ca să rezolve acest neajuns al său care îl măcina zi și noapte, noapte și zi. Împărăteasă plângea și se ruga, se ruga și plângea tot timpul, pleca s-o caute pe fată pe-o uliță, se întorcea pe alta, nu mai putea trăi așa, singura ei mângâiere, singura alinare și bucurie de la bătrânețe să-i fie rapită în felul acela mârșav, era de neînțeles pentru dânsa.Jumătate-Corb-Jumătate-Lup o dusese pe Lia sub pământ și o încuiase într-o odaie mare, dar dezordonată, fără perdeluțe, ca la geamurile sale, fară patul mare și moale pe care era fata învățată să doarmă, fară bucatele alese pe care le avea mereu pe masă. El o cunoștea de când se născuse și o așteptase să se facă mare pentru a o aduce pe tărâmul lui că să-i fie soție, pentru că fată mai mândră ca ea nu fusese vreodată pe pământ. Lia însă nici gând nu avea să îi fie consoartă, ba chiar îl ocăra cum îi venea la gură și îi pomenea tot timpul de părinții ei, care nu o vor lasă acolo, ci vor veni după ea, înlăturându-l pe viclean.

Jumătate-Corb-Jumătate-Lup încerca să îi facă fetei pe plac, să îi dea tot ce avea mai bun, să se poarte cu ea cum știa el mai frumos, dar din păcate el nu avea aproape nimic bun și nici nu știa să se poarte, și pe deasupra era slut și pocit că noaptea și ca dihaniile pădurii. El se străduia, Lia îl tot îndepărtă. Într-o zi, supărându-se peste măsură, Jumătate-Corb-Jumătate-Lup îi spuse cu dușmănie:
-Lasă, Lia, că de astăzi nu va mai fi nici Împărăția ta, nici Împărăția Focului, pentru ca să știi că nimeni nu mai există pe lume, afară de mine și pentru ca să înveți să mă iubești și să nu te mai gândești la tatăl tău și la mama ta, căci ei nu vor mai exista!

Jumătate-Corb-Jumătate-Lup plecă cu gândul ăsta, de a distruge viață de pe pământ și nu găsi alt șiretlic decât să aducă focul în Împărăția Ghețurilor și gheata în Împărăția Focului, ca să nu mai scape om cu viață, căci oamenii nu știau să trăiască decât fiecare pe tărâmul sau.

Mare haos se făcu în lume, căci oamenii începuseră să se îmbolnăvească și să moară. Împărații încercară să ia masuri de tot felul, dar multe nu se puteau face, nu se putea strica ordinea lumii peste noapte și reface în alt mod tot peste noapte.
În timpul ăsta, Tudor se făcu fecior mare și chipeș, de nu era bărbat mai curtat și mai râvnit în împărăție. Împăratul Ghețurilor se duse în persoană la Împăratul Focului să vorbească cu dânsul, să vadă ce e de făcut, să dea de capăt situației, căci altminteri riscau cu toții să se facă oale și ulcele în timp scurt. Împăratul Focului, disperat și cătrănit de supărare, îl primi cu mare drag pe Împăratul Ghețurilor, chiar dacă aproape unul de celelalt nu prea puteau sta, căci gheața cu focul nu se pot atinge.

Se așezară la masă și discutară, și discutară, trei zile și trei nopți, fară încetare și tot nu știură ce e de făcut.
Tudor ascultase pe la ușa sălii tronului povestea Împăratului Ghețurilor despre fiica sa și cum auzise despre ea, că era o minune de fată, că era deșteaptă și frumoasă, cum nu mai fusese fată, într-o clipita i se aprinseră călcâiele după dânsa și din senin dădu buzna peste cei doi tați, spunându-le:
-Taică, mă duc eu în căutarea Liei. Vreau s-o găsesc și s-o fac soția mea.

În zadar încercă Împăratul Focului să-l facă să se răzgândească, în zadar îi spuse că își pune viața în primejdie, că el știa una și bună, că o vrea pe Lia pentru el și că vrea să aducă înapoi ordinea pe lume, ucigând vrăjmașul. Zis și făcut; Tudor își luă hainele cele de luptă, care îl așteptau în odaia sa de ani de zile, neatinse, își spuse că acum venise momentul să se folosească de toate, iar dacă nu va reuși, prefera să nu le mai aibă și să nu mai trăiască. O porni, așadar, pe cărări alunecoase, care coborau și coborau și coborau, până ce dădu de poarta care ducea sub pământ. Încercă să o deschidă și nu reuși, trase de ușa s-o rupă, mai mult nimic, dar aceasta rămase ferecată.
“Trebuie să aibă vreo cheie, își spuse el, dar oare unde s-o ascunde?”

Și tot plimbându-se așa, încoace și-ncolo, se gândi că mai bine s-ar duce să se odihnească nițel și să bea puțină apă de la fântână și apoi să mai încerce, că tare era ostenit de pe drum. Aplecându-se cu capul în găleată, să bea apă, de pe marginea fântânii sări drept pe umărul său o broască râioasă, verde-maronie, dar cu o coroniță bătută în pietre prețioase.
-Cine ești tu și ce cauți aici? o întrebă flăcăul pe broască.
-Am venit să te ajut, căci oamenii care au nevoie mare de ajutor vin mereu să bea apă din locul unde viețuiesc eu. Doar că, pentru a te ajuta, trebuie să mă duci în Împărăția Ghețurilor și să mă ții trei zile și trei nopți într-o peștera înghețată. Tudor, mai crezând, mai îndoindu-se, luă broasca râioasă, o bagă în buzunar și porni cu ea la
drum.
-Dar eu nu pot să stau în frig, pentru că aș muri. Nu am cum să stau cu tine în peșteră, căci o să îngheț și cine o mai salvează pe Lia?
-O să poți, o să vezi, numai să vrei.

Cei doi ajunseră pe tărâmul Ghețurilor. Tudor începu să tremure și tremura de-i clănțăneau dinții-n gură și se scutura de frig de parcă era în pragul morții, dar nu se lasa. Intrară în peșteră și el o așeză pe broască pe haina sa și se culcă pe un bulgăre de gheață. El veghea broasca, iar broasca îl veghea pe el, iar a treia zi când se trezi, lângă el se afla o fată, nici frumoasă, nici urâtă, care îl privea.
-Cine ești tu? Unde e broscuța mea? întrebă Tudor mirat.
-Eu sunt broscuța aceea, cu ajutorul tău m-am transformat în ființă omenească. Mă cheamă Sabrina și sunt o fată blestemată de Jumătate-Corb-Jumătate-Lup, pentru că am încercat să mă împotrivesc lui. M-a transformat într-o broască acum mulți ani, să nici nu mor, dar să mă îndepărteze de soțul meu, de lângă care voia să mă ia pentru totdeauna.Eu te cunoșteam de mult timp și știam că tu vei fi acela care vă veni să salveze omenirea, care mă poate salva și pe mine, căci Jumătate-Corb- Jumătate-Lup mi-a spus, când m-a blestemat, că voi sta așa, în acest trup de broască până ce se vă naște cel care o să-l înfrunte și care o să mă poată salva. Dar acum, să plecam la drum, tu ai alte lucruri mai importante de îndeplinit.

Cei doi plecară și ajunși la poarta tărâmului Întunericului, se izbiră din nou de ușa ferecată.
-Ia coroniță mea, desprinde o piatră din ea, pe care sucește-o apoi în broasca, îi spuse Sabrina. Tudor făcu întocmai și poarta se deschise. Întrară. Pe un tron, în întuneric, Jumătate-Corb- Jumătate-Lup stătea și o privea pe Lia, de dincoace de gratiile cuștii în care ea stătea acum. Când îi văzu pe cei doi, încremeni. Știa că ceasul sosise. Se ridică dintr-o dată și se repezi la Tudor, căci Sabrina se făcu într-o clipită broască la loc și sări printre gratiile cuștii în care se afla Lia.

-Hai să ne măsurăm puterile, falnic prinț, spuse Jumătate-Corb-Jumătate-Lup. Hai să ne batem în săbii.
Tudor scoase sabia și se bătură, dar niciunul nu câștigă. Era puternic și Tudor, dar era puternică și spurcăciunea. Se bătură cu buzduganele, dar tot nu se lăsă doborât nici unul, se bătură și cu pumnii și se trântiră prin toată împărăția, dar tot nu reuși Tudor să-l pună la pământ pe Jumătate-Corb-Jumătate- Lup, așa că fu închis într-o cameră alăturată coliviei în care se afla Lia. Supărat, Tudor stătea și se gândea ce să facă să-l doboare pe dușman. Pe sub ușă intră Sabrina, în chip de broască, după cum o cunoscuse.
-Bine ai venit, Sabrina, vânt bun te-a adus la mine. Îmi pierdusem speranța. Tu trebuie să te duci în odaia mea din turn și să-mi aduci sabia mea, dăruită de Împăratul, cu totul și cu totul de aur, căci fară ea nu am cum să izbândesc. Ai înțeles?
-Am înțeles, acum plec și în salturi mari, în trei zile voi fi înapoi. Sabrina își ținu cuvântul și în trei zile veni cu sabia nouă și frumoasă înapoi și i-o dădu lui Tudor fericită.
-Treabă bună ai făcut, fată dragă, eu te voi răsplăti pentru ajutorul tău. Acum adu-mi-l pe Jumătate-Corb-Jumătate-Lup în cămăruță, așa încât să nu se aștepte la ce am de gând să-i fac.

Sabrina se întrupă în ființă și se înfățișă lui Jumătate-Corb-Jumătate-Lup și începu să-l necăjească. El vrând s-o prindă, începu s-o alerge prin castelul său întunecos. Ea o dată fugea cu picioarele ei de fată, o dată sărea, transformându-se în broască, și tot așa, dintr-o odaie în alta, până ce ajunseră în fața odăii în care era încuiat Tudor, când, în fața ușii, ea se transformă în broasca și o zbughi înăuntru, pe sub ușăa. Jumătate-Corb-Jumătate-Lup căută degrabă cheia, cu gândul numai la fată, deschise ușa și o văzu pe Sabrina stând pe pat, dar când vru să sară după dânsa, din dosul ușii, cu paloșul în mână, Tudor se năpusti asupra lui, și harșt, capul său de corb căzu la pământ. Tudor sări pe ușă afară și se duse glonț la colivia unde se afla Prințesă Ghețurilor, o luă de mână și ieșiră în fugă de sub pământ. Când ajunseră afară, ce să vadă, pe tărâmul Ghețurilor frigul se îmblânzise, iar pe cel al Focului, căldura se domolise.

Tudor o duse pe Lia la Împăratul, iar acesta de fericire nu își mai putu stăpâni lacrimile și i-o dădu de nevastă flăcăului fără să clipească. Palatul lor fu clădit între cele două împărații, nici la gheață, nici la căldură, în noua lume creată. Nunta lor dură trei luni încheiate și toți se veseliră ca și cum copiii lor s-ar fi căsătorit.
Oamenii trăiau acum veșnic, fară ca nimeni să le mai scurteze sau curme zilele, Împăratul și Împărăteasă Focului se înfrățiră pe veci cu Împăratul și Împărăteasă Ghețurilor și trăiră viață nesfârșită, iar Sabrina deveni prietena de nădejde a Liei, căci soțul și familia ei muriseră de mulți ani, iar Tudor, după cum îi promisese, o răsplătise prin a o găzdui în palatul lor pentru totdeauna.
Dragoste mai mare că a lui Tudor cu Lia și copii mai frumoși nu se văzuseră vreodată și nici nu se vor mai vedea.