A fost odată ca niciodată un loc din care izvorau cuvinte. Ele veneau așa, la întâmplare, picurau mai rar sau veneau în șuvoi, dar izvorau fără încetare. Nu existau propoziții mai lungi de două-trei cuvinte, nici fraze, nici povești, în schimb peste tot erau cuvinte: bâzâiau unde nu te așteptai și dădeai peste ele în orice loc, atât că n-aveau nici o noimă. Nu înțelegeai nimic din nimic, așa erau de multe și dezordonate.
Dar într-o zi Fantezissimus, un vrăjitor bun dar cam pișicher, a dat peste izvorul de cuvinte. Lui îi plăcea să facă tot felul de vrăji, chiar dacă unele erau puțin răutăcioase. Deși el era un vrăjitor bun, cum am mai spus.
Lui Fantezissimus i-a plăcut la Izvorul Cuvintelor Fără Înțeles. S-a jucat o vreme cu ele, le-a aranjat în rânduri de câte zece, pe urmă de câte o sută, a făcut covorașe din cuvinte și căsuțe mici în care ardea focul și pe horn ieșea fum de cuvinte. Asta a durat o vreme, până când Fantezissimus s-a plictisit.
Atunci s-a gândit să facă o vrajă mai complicată, una care să dureze pentru totdeauna și de care să nu se plictisească nimeni niciodată. A început prin a studia cuvintele și și-a dat seama că nu erau toate la fel. Fantezissimus a observat că existau cuvinte foarte arogante, care numeau tot ce era în jur. Mai existau și cuvinte care trăgeau după ele alte cuvinte, care le urmau cuminți, așa cum puii își urmează mamele. Erau cuvinte neastâmpărate, care făceau legătura între celelalte cuvinte. Erau cuvinte șchioape, cuvinte ursuze, cuvinte mici, mari, cuvinte bune și rele, tot felul de cuvinte. Ca albinele într-un stup. Și semănau foarte bine cu albinele, fiindcă zburau peste tot, uneori înțepau destul de rău, dar se mai întâmpla să picure și miere din joaca lor.
