Daruri de Crăciun
A fost odată, undeva, într-un ținut îndepărtat, în care vara nu venea aproape niciodată, o familie de oameni harnici și buni, dar foarte săraci. Tatăl muncea toată ziulica într-o mină de aur, spărgând piatra cu târnăcopul și sperând că va avea norocul să găsească aurul cu care să poată ieși din sărăcie. Mama avea grijă de copii și de gospodărie și se străduia să le pună pe masă o mâncare caldă și gustoasă, pe care numai ea știa cu câtă trudă o prepara din puținul pe care îl aveau. Cei șapte copii ai lor nu prea se sculau sătui de la masă, dar erau mereu voioși. Hăinuțele și ghetele treceau de la unul la altul, dar mama știa cum să le îngrijească, așa, ca să pară destul de noi când ajungeau la cei mai mici. Despre jucării, ce pot să spun? Când de-abia ai ce mânca, numai bani de jucării nu-ți mai rămân. Dar câte nu se pot inventa, dacă ai imaginație! Cutiile goale de chibrituri puteau fi legate una de alta ca cel mai grozav trenuleț cu vagoane multe. Mâneca de la o cămășuță veche era numai bună pentru o păpușă de cârpă sau chiar un ursuleț, dacă îi dădeai forma potrivită și puneai paie uscate înăuntru, ca să umfli capul, burtica și labele. O coadă de mătură devenea căluț, o frânghie de rufe mai uzată era cea mai grozavă coardă cu care fetițele puteau sări cât doreau, așa că cei șapte copii nu se plictiseau deloc.
Am zis șapte? Pardon. De fapt, nu se jucau decât șase dintre ei, iar al șaptelea, un băiat, stătea mereu pe gânduri și era trist. Nimeni nu aflase încă de ce.
Într-o bună zi, după ce s-a întors de la școală, a scos un caiet și a început să facă o mulțime de socoteli. Pe urmă, a desenat o sanie. A privit-o mulțumit, a închis caietul și, spre mirarea tuturor, a exclamat: „Gata! Acum știu!”
Părinții și ceilalți copii au făcut roată în jurul lui, așteptând să le spună ce fel de socoteli făcuse și ce l-o fi bucurat atât de tare după ce a desenat sania. Însă, băiatul doar le-a zâmbit și s-a dus frumos să își facă temele pentru a doua zi. Oricum, din acel moment, nu l-a mai văzut nimeni trist și, când avea timp, se juca cot la cot cu ceilalți copii.
În caietul cu socoteli mai scria din când în când, dar nimeni nu se mai mira, iar de întrebat nici nu se mai gândeau să-l întrebe. Cunoșteau deja răspunsul: „O să aflați la timpul potrivit.”
