Omul cel rău
Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci cînd mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a așezat pe el și nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni și să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Și atunci omul ăla rău rîdea și se bucura, iar ceilalți erau supărați și furioși. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrîn și oamenilor le era milă de el. Deși era așa de rău.
Cum vedea o femeie mai urîtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urîto! sau burtosule! sau chelule! și îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiți. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul și n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil și omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil perfect. N-avea nici un defect, nimic de care să poți rîde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguțule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viața! dar i se părea aiurea să zică așa ceva, fiindcă nu era nimic de rîs în asta și nimeni nu s-ar fi supărat.
Copilul avea niște ochi foarte limpezi și s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuțit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puțin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul și s-a întrebat ce-o fi văzut copilul ăla la el de l-a privit așa de lung.
N-a trecut mult timp și omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simțea așa, o plictiseală mare și nici o plăcere cînd se uita la oamenii ăia care treceau pe drum. Așa că s-a hotărît să fie bun. Și-a tăiat barba cea lungă și a descoperit că nu era așa de bătrîn pe cît crezuse. Era aproape un copil. Așa că a plecat și el pe drum, ca toți ceilalți. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.
