Povestea cu scândurica
A fost odată o scîndurică. Ea nu știa ce să se facă atunci cînd o să crească mare.
„Să mă fac creion?” se gîndea ea, creioanele sînt bune, copiii le folosesc tot timpul, dar ele se consumă fără rost, unii le ascut, alții le rod la capete, nu, nu mă fac creion. Poate o bancă-n parc? Oamenii se așază pe bănci, își dau întîlniri, dar...sînt unii care le scrijelesc cu briceagul, le rup, își scriu numele pe ele sau scriu cuvinte din alea pe care n-ai voie să le spui...pe urmă băncile din parc stau în ploaie, iarna îngheață...nu, nu vreau să fiu o bancă. Poate mai bine o carte frumoasă cu poze, pentru copii – să se bucure citind, să afle lucruri noi, dar...unii rup cărțile sau, mai rău, le pun în bibliotecă și nu le deschid niciodată, nu...nu vreau să fiu o carte cu poze. Atunci, de ce nu? mă fac vioară și colind lumea cîntînd...am să văd oameni frumos îmbrăcați, candelabre strălucitoare, am să fiu ținută la mare preț, dar...dacă am să ajung în mîna unui lăutar care o să scîrțîie tot felul de melodii prostești...? nu, nu vreau să fiu nici vioară...”
Era nehotărîtă și s-a frămîntat foarte mult, neștiind ce să facă. Dar a venit stăpînul casei și a zis:”Ia te uită! ce scîndurică uscată, numai bună de surcele.” Așa că a aruncat-o în foc și ea a ars foarte frumos și se gîndea: „Vezi, cred că asta era de fapt menirea mea.”
