- Ca vrăjitoarea cea rea... Eu vreau să fiu zâna bună!
- Bravo ție, Sara!
- Piticii portocalii nu erau buni?
- Ba da. Doar unul dintre ei era altfel. Stătea tot timpul într-un colț și parcă îi pândea pe toți ceilalți. Chiar și pe mine. Într-o zi, când se tot uita așa, m-am apropiat de el și l-am întrebat cum îl cheamă și la ce se uită. A spus că numele lui e Agâmbici și că tare mult ar vrea să-mi vadă coroana mai de aproape.
- L-ai lăsat?
- L-am lăsat, deși acum cunoșteam secretul pietrei fermecate. Credeam, însă, că el vrea să o privească pentru că e tare frumoasă. Dar piticul avea cu totul alte gânduri. Cu coroana mea în mână, atingea fiecare piatră. Mai întâi, pe cele frumos colorate: în roșu – cum e rubinul, în verde – cum e smaraldul, în galben – de chihlimbar. Pietrele astea îmi plăceau și mie foarte mult. Deodată, îl văd că se oprește cu ochii pe o piatră mică de tot, de culoare violet. Era singura de acest fel. Când a atins-o, piatra s-a luminat foarte tare.
- Era piatra fermecată? – întrebă Sara emoționată.
- Chiar ea.
- Și ce a făcut piticul Agâmbici?
- Într-o c’ipă, a scos din buzunar un c’eștișor și a încercat să scoată piatra din lăcașul ei. Eu, înceată cum sunt, nu puteam să fac nimic. Înțepenisem de uimire și de teamă. Noroc cu sfetnicul care era pe-acolo și văzuse întâmplarea. S-a repezit la Agâmbici și, cu toată puterea lui, i-a smuls coroana din mână. Dar, sărmanul sfetnic, numai ce l-a atins pe pitic și a zburat cât colo. Știi de ce?
- Nu știu.
- Pentru că Agâmbici reușise să atingă piatra fermecată și căpătase imediat foarte multă putere. Bine că sfetnicul i-a luat coroana și mi-a dat-o mie înapoi, după ce și-a revenit.
- Și Agâmbici?
- Agâmbici, singurul pitic rău din țara mea, s-a făcut nevăzut.
- Cum?
- Pur și simplu, a dispărut. S-a ascuns și de atunci nimeni nu l-a mai văzut. țara piticilor portocalii este mică. Piticii au căutat peste tot, peste tot.
- Lico Bocotiti, vreau să-ți spun ceva.
- Spune!
- Eu am multe jocuri și mama m-a învățat să pun la loc, în cutie, toate piesele de lego, de puzzle, de domino. Și eu le pun la loc pe toate... să știi.... dar... nu e vina mea... aproape mereu câte o piesă se ascunde și nu o mai găsesc. Ca Agâmbici.
- Ha-ha! Ca Agâmbici. Doar că pe el trebuie neapărat să-l găsim.
- E musai?
- E musai. Piticul cel rău a căpătat puteri de la piatra fermecată pentru trei ani.
- Ce mult! Eu am trei ani!
- Știu, fetițo. Dar tu ești bună. Agâmbici, cu puterile lui poate să facă rău. Și atunci, dacă piticii nu l-au găsit, m-am sfătuit cu ei și ne-am gândit că cineva trebuie să plece să îl caute în lumea largă.
- Cine?
- Chiar eu, pentru că sunt mai curajoasă decât ei și pentru că am piatra fermecată și mie Agâmbici nu poate să îmi facă niciun rău. Zis și făcut. Un pitic foarte priceput a scos, cu mare grijă, piatra violet și a pus-o într-o punguliță de catifea, pe care mi-a legat-o la gât, ca să nu o pierd pe drum. Apoi, mi-am strâns câteva lucrușoare și mi-am luat mâncare pentru câteva zile, le-am pus într-un rucsăcel și am pornit.
- Dar unde te-ai dus?
- Unde m-am dus? Oho! În multe locuri. Nu vrei tu să-ți povestesc mai pe-ndelete despre fiecare?
- Ba da. Vreau!
- Atunci, data viitoare.... „și-am încălecat pe-o șa și ți-am spus poveste-așa”, „Și-am încălecat pe-o căpșună...
- ...și mi-ai spus o mare și gogonată minciună” hi! hi! hi!... Noapte bună, Lico Bocotiti!
- Noapte bună, Sara! Noapte bună, copii!
