- Era o ciocănitoare, mi-am dat și eu seama, dar sigur nu era simpatica Woody, care cred că nu m-ar fi gonit din țara ei. Ca să fiu sinceră., când am înțeles cum stau lucrurile, m-am gândit că n-ar fi deloc o idee rea să fac cale-ntoarsă și să încerc s-o iau pe alt drum. Îmi era cam groază să mă apropiu de ciocul acela ascuțit, dar mai tare mă speria ideea că voi ieși din țara din scorbura stejarului și mă voi trezi sus de tot. De acolo, unde m-aș mai fi putut duce? Și cum? Că doar nu sunt pasăre, să zbor.
- Chiar. Și mie mi-ar fi fost frică.
- Cu gândul acesta în minte, am început să cobor. Dar, spre marea mea mirare, după doi-trei pași, piatra violet – care mă apără pe mine întotdeauna – , a transformat sclipirea care îmi luminase drumul, într-o săgeată luminoasă. Ce crezi? Săgeata avea vârful în sus, spunându-mi c’ar că trebuie să urc în continuare. Atunci, nu am mai stat deloc pe gânduri și mi-am zis: „fie ce-o fi, am încredere în piatra fermecată” și am reluat urcușul. Nu după mult timp, am ajuns în preajma antipaticei stăpâne a acelui loc. Ce mult mi-aș fi dorit să îmi pot băga lăbuțele și capul în carapace, ca să mă pot ascunde de ciocul acela ascuțit și foarte puternic! Dar, din poziția în care mă aflam, lucrul acesta era, pur și simplu, imposibil. Ciocănitoarea m-a zărit, la rândul ei, și s-a oprit din treabă, privindu-mă cu mirare. Hotărât lucru, nu se așteptase deloc să vadă o broască țestoasă, mai ales una portocalie. Cred că vederea mea a mai îmblânzit-o, pentru că nu mi-a mai vorbit cu tonul acela poruncitor și foarte antipatic. Ba, chiar a încercat să zâmbească, deși, după părerea mea, cu un cioc atât de ascuțit, nici zâmbetul nu mai seamănă a zâmbet.
- Hi-hi! Așa-i! Cum să zâmbească o ciocănitoare?
- Ei, cum-necum, mi-a mai venit și mie inima la loc și am prins curaj s-o întreb dacă nu cumva, din întâmplare, îl văzuse pe Agâmbici, piticul portocaliu. Ce crezi că mi-a răspuns?
- Nu știu.
- Nu numai că îl văzuse, dar se și luptase cu el, pentru că, piticul cel rău încercase să-i mănânce ouăle din cuib. Noroc că l-a prins la timp. În fața ciocului ei ascuțit și puternic, Agâmbici nu a mai îndrăznit nici măcar să se miște, de frică. A primit câteva înțepături și multe vorbe de ocară. Auzind această întâmplare, am putut înțelege de ce, la început, ciocănitoarea nu fusese deloc prietenoasă cu mine. Se temea să nu fiu tot un dușman care să-i amenințe puișorii – pentru că, draga mea Sara, trebuie să știi că ei ieșiseră deja din ouă, puțin înainte să ajung eu în țara din scorbura stejarului.
- I-ai văzut? Erau drăguți?
- Da. Erau foarte drăgălași și stăteau cu cioculețele deschise, așteptând să capete de mâncare. De aceea, mămica lor tot ciocănea în coaja copacului. Căuta furnici, viermișori sau alte gâze cu care să-i hrănească.
- Ahaa!
- Apoi, eu i-am explicat ciocănitoarei de ce îl urmăresc pe Agâmbici și am rugat-o să-mi spună încotro a luat-o, ca să pot să-i dau de urmă. Ea mi-a povestit că, ajuns în vârful stejarului, piticul a început să fluiere. Nu după mult timp, a apărut un vultur mare, care l-a apucat în gheare și l-a dus în țara lui.
- Unde era țara vulturului?
- Asta e, că nici ciocănitoarea și nici eu nu aveam idee. Totuși, ajunsă acolo, era c’ar că trebuia să-l urmăresc în continuare pe pitic.
- Și cum ai făcut?
- M-am gândit să îl imit pe Agâmbici și am început și eu să fluier.
- Ca să vină vulturul?
- Da.
- A venit?
- Știi ce? Ți-aș spune eu dacă a venit ori ba, dar povestea s-ar lungi prea tare. Mai bine mergem acum la culcare.
- Of, Lico. Mereu îmi spui așa.
- Cum îți spun?
- „Și-am încălecat pe-o șa și ți-am spus poveste-așa!”
- Ha-ha! „Și-am încălecat pe-o căpșună și ți-am spus o mare și gogonată minciună!”
- Noapte bună, Lico Bocotiti!
- Noapte bună, Sara! Noapte bună, copii!
