Rochia de puf a prințesei Flavia
A fost odată ca niciodată. A fost odată un împărat care avea o fată tare zglobie şi drăgălaşă. Ea iubea florile şi lucra zile întregi cot la cot cu grădinarii, dar îi plăcea şi să se retragă într-un colţ al grădinii şi să picteze cele mai fantastice plante şi păsări. Cu toate că tatăl ei hotărâse că venise vremea să-i găsească un soţ, ea alerga pe aleile înflorite şi se juca de-a v-aţi ascunselea cu cele zece doamne însoţitoare. Împăratul nu ştia nimic despre fiica lui şi nici nu vroia să ştie, decât că ea trebuia să aibă ca soţ cel mai chipeş şi mai viteaz cavaler, nu numai din împărăţia lui ci şi din împărăţiile învecinate. Astfel începură turniruri lungi pe care fata le urmărea cocoţată în turn, însoţită de suita sa şi plictisindu-se de moarte. Doamne, cum sunau spadele! Şi ce răcnete! Flavia, aşa o chema pe prinţesă, avea voie să-şi aleagă, aruncându-i o năframă, un cavaler dintre cei care învingeau în mai multe întreceri. Adesea prinţesa îşi întorcea faţa îngrozită pe umărul doamnei de alături care îşi ferea la rândul ei privirea întorcându-se către doamna următoare, şi tot aşa până la ultima doamnă care îşi lipea faţa de zid.
Trecură câţiva ani până când în sfârşit apăru un cavaler care îi învinse pe toţi ceilalţi la tragerea cu arcul, la aruncarea suliţei şi la cursa de care. Cavalerul îşi înălţă ochii către turnul în care stătea prinţesa împreună cu cele zece doamne şi recită un poem în care era vorba despre un turn şi o fată a cărei rochie albă curgea peste marginile turnului până jos în grădina plină de trandafiri şi care privea în zare în aşteptarea iubitului. Fetei îi dădură lacrimile şi îşi aruncă năframa către cavaler, semn că îşi găsise alesul.
- Mă bucur, fiica mea, zise împăratul în timp ce viteazul stătea îngenuncheat în faţa prinţesei, că ai ştiut să-l alegi pe cel mai merituos dintre cei mai merituoşi cavaleri... şi alte vorbe de acest fel pe care fata nici nu le mai auzea, de emoţie.
Prinţesa îi întinse mâna cavalerului iar acesta se ridică. Ieşiră să se plimbe în grădinile castelului, pe sub bolţile de trandafiri. Fata băgă de seamă că alesul ei era foarte chipeş dar că vocea lui nu era atât de plăcută ca atunci când recitase poemul, vorbea greoi şi numai despre săbii, cai şi ultimele turniruri. Prinţesa profită de tăcerea lungă dintre două cuvinte şi spuse:
- Recită-mi din nou, te rog, poemul acela atât de frumos cu turnuri şi trandafiri! Cum l-ai compus?
- Oh, spuse el, m-am chinuit o vreme, draga mea, să-l învăţ pe dinafară şi să-l recit, am angajat trei profesori pentru asta... da, şi mie îmi place... că e cu turn. Ador escaladele... saltul din turn direct pe cal...
- Am crezut că tu l-ai compus, pentru mine. Dar, cel puţin ai ştiut să-l alegi!
- Calul?
- Nu, poemul...
- Oh, nu am avut vreme, în timp ce îmblânzeam nişte armăsari pur sânge, profesorii mei au căutat într-un morman de cărţi şi au găsit că este poemul cel mai potrivit cu situaţia...
Prinţesa nu mai putu să dea înapoi, cu sufletul greu trebui să-şi aleagă rochia de mireasă. Ea intră împreună cu doamnele într-o sală în care atârnau de tavan până jos o mulţime de mătăsuri în toate culorile, făcând ape mai vii sau mai palide, şi pentru a o înveseli, doamnele începură să se joace vălurindu-le şi ascunzându-se printre ele. Prinţesa se mai înveseli, luându-se cu joaca, smulse un văl şi îl puse pe umeri.
- Zboor! Zboor! striga în paşi de dans când se ciocni de un băiat şi căzură amândoi trăgând peste ei o mulţime de ţesături.
- Cine eşti tu? întreba prinţesa luptându-se să iasă de sub mătăsuri.
