DEX Online

Zilele trecute am primit vizita neașteptată a unui prieten stabilit în Australia. Am stat de vorbă toată noaptea iar dimineața, după ce l-am însoțit la aeroport m-am întors în sufrageria în care se afla dezordinea învăluită în fum de țigară de dinaintea plecării unui musafir. Pe canapeaua moale, flancată de măsuțe încărcate cu cărți, albume, aparate de fotografiat, tăvi și cești se afla urma lui Csaba adâncită între perne și animale din pluș. El a spus că sufrageria aceea lucioasă și supraîncărcată de mobilier te îmbia să te așezi confortabil pe una din canapele, să te apleci cu lene să tragi un album de pe un raft de jos și să-l răsfoiești. Pe locul acela stăruia mirosul lui format dintr-un amestec de nuanțe de miros tari sau mai dulci. Era ca și cum un Csaba aerian ar fi rămas acolo. M-am așezat și eu lângă Csaba cel aerian, pe gânduri, apoi am tresărit. Ceva moale se mișcase lângă mine. Era băiețelul meu care se trezise cu noaptea în cap și se văzuse singur. I-am spus de vizita lui nenea Csaba din Australia iar el a întrebat ce i-a adus nenea. I-am arătat albumul uriaș, cartonat și lucios, plin cu poze. L-a luat în brațe, fericit.
 -Aici sunt și povești pentru mine?
 -Desigur, am zis eu repede.
-Și îmi citești una? Te rog? Aseară nu mi-ai citit!
-Bine, îți citesc, am spus. Sigur că albumul nu avea povești dar Csaba îmi povestise  toată noaptea tot felul de întâmplări cu haz. Am luat albumul în brațe, l-am deschis la o anumită poză și am început:   
 După cum știi, Csaba locuiește în Australia. El și câinele lui s-au mutat de curând și au fost foarte ocupați cu renovarea casei, care constă într-o mulțime de treburi pe care le cunoști, le-am făcut și noi, și m-ai ajutat și tu. De câteva zile se chinuiau să întindă cât mai perfect un tapet nou în camera de jos, în care, după cum mi-a explicat el, se intra direct de afară și care era și bucătărie, și hol și cameră de zi. Spun se chinuiau pentru că și câinele îl ajuta, evident, aducându-i diferite unelte sau apăsând cu laba pentru a ține de capătul celălalt al colii, înnebunit de mirosul de tencuială umedă, hârtie și lipici proaspăt. Într-o seară au stat până târziu, lipind și ultima bucată din tapet.  
 A doua zi, când Csaba a coborât împreună cu câinele, au rămas în mijlocul bucătăriei fără să poată scoate un cuvânt sau un lătrat: urme de lăbuțe cafenii se întindeau pe tapet, pe toată partea de jos a peretului, era un tapet de culoare deschisă, de culoarea alunei, și asta știi de ce? Pentru a fi în ton cu pădurea, care era foarte aproape. Lăbuțele se întindeau
destul de uniform, de parcă cineva le-ar fi făcut intenționat pentru a îmbogăți decorul.  Csaba s-a apropiat, s-a uitat: noroi de pădure! A c’ătinat din cap și a pus de cafea, apoi a rămas răsturnat într-un scaun, privind necontenit peretele. Urmele erau rotunjite mult într-o parte în care li se alăturau cinci cerculețe prelungite cu cinci linii, semn că autorul lor avea gheare. Câinele privea îngrijorat când la perete când la stăpân și văzând că în cele din urmă stăpânul scoate un hohot de râs a început și el să latre vesel. Apoi s-a auzit o bătaie în ușă și o vecină tânără a dat năvală și s-a oprit brusc în mijlocul bucătăriei, privind:
        - Ce drăguț... și ce original! Cum de ți-au ieșit așa de bine?
        Csaba a zâmbit:
       - Sincer, nici eu nu știu, dar e drept că e foarte vesel, zici că ar fi făcute intenționat... deși chiar nu știu dacă cine s-a ocupat de decor azi-noapte a făcut-o cu bună știință sau fără să vrea... Dar ce mai contează? Ia loc, te rog, cafeaua e tocmai gata!
 Orice alt om, și desigur și tu, ar fi întrebat bineînțeles pe unde a intrat autorul decorului. Casa, având doi locatari, are două uși, o ușă mare pentru Csaba și o ușă mică pentru câine, tăiată  în ușa lui Csaba. Și ambele uși sunt descuiate tot timpul deoarece Csaba este unul dintre oamenii aceia ciudați care nu folosesc chei sau zăvoare, mulțumindu-se să împingă ușa cu piciorul și spunându-și că din moment ce un om locuiește într-o lume de oameni ar trebui să fie suficient. Iar vecinii știu acest lucru. 
 Csaba se gândea dacă nu cumva ea îi făcuse o farsă. Ar fi putut foarte bine să fi intrat cu un tipar de labă din cauciuc sau altceva, cumpărat... Câinele o cunoștea, și oricum nu putea vorbi. Hm... sau alt vecin care se ținea de pozne. Dar cine? Grăsanul de alături era foarte amuzant dar avea îndoieli că s-ar fi mișcat așa de ușor prin casă în toiul nopții, doar mergea să se cântărească pe un șantier din apropiere, pe cântarul pentru materiale de construcție. Oricum, Csaba trebuia să admită că...
 -Și câinele...
 -Da, și câinele, scuze, Csaba și câinele trebuiau să admită că era foarte vesel.
 Timp de vreo două săptămâni, toți vecinii din zonă, printre care, totuși, și grăsanul,  s-au plimbat pe pereții lui Csaba cu niște labe de cauciuc mânjite cu lut iar tinerei vecine, noaptea i se transformau mâinile și picioarele și îi creșteau gheare. Asta se întâmpla în mintea lui Csaba, desigur.
 Într-o după-amiază, Csaba și câinele au ieșit la plimbare. Trecând prin pădure, câinele a dat de o urmă și a mers după ea cale de vreo trei ceasuri, până la o scorbură încăpătoare scobită în trunchiul unui stejar uriaș, în care se afla o grămadă mare de crenguțe și iarbă, cu o adâncitură în mijloc, desigur un pat! Pe pereți se vedeau aceleași urme cafenii rotunjite spre degete cu cinci cerculețe și cinci linii, cam până la aceeași înălțime la care ajungeau și cele din casa lor. Jos, pe lângă peretele cu lăbuțe se aflau frunze roșii de arțar și o frunză era lipită cu lut de peretele scorburii! Când s-au întors, cei doi au găsit o mulțime de frunze roșii de arțar înșirate jos pe lângă pereți. Asta însemna că în timp ce ei erau în casa musafirului invizibil, musafirul invizibil era în casa lor!
 Csaba și câinele au presat frunzele, apoi le-au lipit pe pereți deasupra urmelor. Așa era și mai vesel. Câinele era cu ochii în patru și se scula de mai multe ori pe noapte pentru a face ture prin casă și prin curte. A doua zi au mers la plimbare și au trecut pe la vizuina musafirului invizibil. Csaba s-a învârtit, s-a sucit și în cele din urmă a văzut sus, într-un copac o ciupercă mare și frumos colorată. S-a cățărat după ea, a desprins-o și a agățat-o în căsuța din scorbură. Când s-a dus acasă a găsit o piatră albă, lucioasă, așezată chiar în mijlocul mesei, cel ce o pusese acolo căutase un loc în care să fie observată imediat, dându-i astfel importanța cuvenită. A fugit împreună cu câinele la vizuină. Și acolo era o piatră albă!
 Peste noapte, câinele a auzit un lipăit care venea de la bolul lui cu apă. S-a ridicat, s-a lovit cu capul de măsuța de cafea sub care dormea și s-a repezit pe scări în jos. Stăpânul a sărit și el din pat și s-a năpustit după câine. Dar vizitatorul deja se mistuise prin ușiță. Csaba și câinele au găsit jumătate din ciuperca pe care o lăsaseră în vizuina lui. Nu s-au mai mirat. Lucrurile intrau deja pe făgașul obișnuinței. Vecina lor a venit la ei cu o carte cu poze:
 -Sunt urme de wombat, este un animal care locuiește doar aici, în Australia, este foarte inteligent, foarte preocupat de vizuina lui...
 -Este aici, în carte? a întrebat Csaba sau băiețelul meu.
 -Da, uite-l! am zis eu sau vecina lui Csaba.
 -Pare a fi un amestec de urs și iepure... a zis Csaba sau eu sau băiețelul.
 - Are cam un metru înălțime și poate să ajungă până la 30 de kilograme... a zis vecina lui Csaba sau am citit eu.
 -Mi-aș dori foarte mult să-l întâlnesc! a zis băiețelul meu sau Csaba.
 Csaba, câinele și wombatul aveau să se viziteze de multe ori schimbând tot felul de daruri. Ei încă nu au apucat să se întâlnească față în față, dar își spun că acest lucru se va întâmpla cu siguranță, într-o bună zi.