- Pito, măi pitonule! Numai pozne faci!
Coșul bunicului se umpluse. Era vremea să mergem acasă. Am pornit iar Pito răscolea ușor frunzele, când în spatele nostru, când în față. Am ajuns acasă iar bunica a întrebat:
- Dar câinele? Unde e?
- E aici, a spus bunicul. A mâncat hribul țiganului și s-a făcut nevăzut.
- Da, am întărit eu, și mi-am ridicat brațele și le-am lăsat să cadă a deznădejde.
- O doamne, a spus bunica, și câte zile va fi așa?
- Să sperăm că o zi, a spus bunicul.
A doua zi era duminică. Tata a venit cu mașina și ne-a dus pe tustrei într-un orășel apropiat. Pe Pito nu l-am luat, pentru că așa invizibil nu era în siguranță prin mulțime. I-am pus demâncare în castronul lui și am văzut cum hrana a început să dispară, apoi l-am auzit lipăind în vasul cu apă. Am încuiat ușa, el avea ușița lui de câine, și am plecat.
