Pito s-a făcut invizibil
Pădurea se vedea tot mai ispititoare așa cum îmbrăca dealurile cu frunzișul ei compact cu pete roșii și galbene. Săpam în grădină împreună cu bunicul iar el s-a oprit din lucru și a privit lung spre pădure, apoi a zis hai! Am aruncat hârlețul cât colo, mi-am tras ghetele și un pulover și am fost gata. Pito cel Negru atât aștepta. Am ieșit din sat și am urcat dealul spre pădure. Pito fugea înainte și lătra, cu urechile fluturând, depărtându-se o bucată și revenind lângă noi. Ajunși în pădure, bunicul a început să culeagă bureți galbeni și hribi. O ciupercă mare, viu colorată mi-a atras atenția.
- Uite colo, bunicule, uite colo, ce ciupercă frumoasă! Era mare, cu pălăria roz și cu piciorul de un galben spre roșu.
- Da, e frumoasă, a spus bunicul, îi spune hribul țiganului, dar nu e bună de mâncat. M-am dus spre ciupercă să o văd de aproape dar Pito a fugit înaintea mea, a mirosit-o și până să apuc să-l împiedic, a mâncat-o. Apoi sub ochii mei uimiți, a dispărut. Bunicul culegea bureți și vorbea tare, să-l aud: ciupercile bune de mâncat miros plăcut, pe când cele otrăvitoare... bunicul se aplecă și icni trăgând o ciupercă... au miros urât.
- Bunicule, am țipat, Pito a dispărut!
- Cum așa, a spus bunicul, ridicându-se, te pomenești că a înghițit ciuperca!
- Da, a mâncat-o!
- Nu-i nimic, o să-i treacă până mâine!
- Crezi?
- În mod normal așa ar trebui... a spus el. L-am strigat pe Pito și l-am simțit lângă piciorul meu. M-am aplecat și mi-am umplut mâinile cu urechile lui lungi.
