În aceeași zi în care mama m-a certat zdravăn că nu mă spăl pe dinți, buna mea prietenă Ayako m-a întrebat dacă nu vreau să facem rost de un prinț fermecos. Citise într-o carte veche, cu copertele rupte și cu pete de cacao cu lapte, cum putem găsi o asemenea făptură. Ayako nu e poreclă, e un nume. Așa cum pe mine mă strigă toată lumea Ilinca, ei îi spun Ayako, pentru că părinții săi sunt japonezi.
S-ar putea ca pe limba lor "Ayako" să însemne chiar "Ilinca" și de asta noi să ne înțelegem așa bine...
– Și dacă prindem un prinț fermecos ce facem cu el? am întrebat-o eu.
– Nu știu... îl punem într-o cutie și ne uităm...
– Da' cu ce-l hrănim?
– Păăăi, dacă-i mic, îi dăm lăptic, a zis ea.
– Și dacă-i mare,-i dăm sarmale, am completat-o eu.
– Ce-i aia sarmale? s-a mirat Ayako.
– Ufff, chiar nu știi? Gogoloaiele alea de orez, cu carne tocată, pe care ne obligă să le...
– Aaa, da, da! a sărit Ayako. Știu! Un fel de sushi românesc, de porc...
După aceea ne-am cam certat. Eu aș fi vrut ca, dacă tot e fermecos, să-l punem la făcut temele pentru la școală, iar Ayako era de părere că mai bine îl ținem în cutie până ne facem mari și ne mărităm cu el. La o adică, zicea ea, puteam prinde doi, câte unul pentru fiecare. Și, dacă erau pereche, nici nu s-ar fi plictisit cât îi lăsam singuri, se puteau juca de-a samuraii.
Uitasem toată discuția asta, însă aseară s-a întâmplat ceva ciudat. Mă băgasem sub pătură, stinsesem lumina și priveam luna și stelele fosforescente lipite pe tavanul camerei mele.
