Pe cele adevărate le pot zări pe fereastră, în nopțile senine, căci locuiesc la etajul opt. Însă aseară era înnorat, geamurile păreau date cu păcură. Deodată am auzit un ciocănit în fereastră. În primul moment, am crezut că e o creangă purtată de vânt sau vreun liliac rătăcit care tocmai se alesese cu un nou cucui. Dar bătăile s-au repetat și inima a început să-mi țopăie în piept. Mi-am tras capul sub pătură, cu speranța că nu mai aud nimic. O cam băgasem pe mânecă. Trebuie să recunoașteți că nu e nici o rușine să tremuri din pricina unui vizitator necunoscut, în plină noapte, la etajul opt. Puțin a lipsit să nu urlu către părinții care se aflau în camera alăturată, cu ușa deschisă. Așa aș fi făcut dacă nu aș fi avut curiozitatea să pândesc, cu un ochi, numai cu unul, de sub pătură. În dreptul ferestrei, o pată de lumină aruncată de o lanternă scotea la iveală un chip de copil, cu o gură care spunea ceva, însă eu nu auzeam nimic. Privind mai atentă, mi-am dat seama ca nu era altcineva decât Ayako. Sau, mă rog, cineva care semăna perfect cu ea. Mi-am făcut curaj și m-am apropiat, iar făptura îmi făcea semne disperate să deschid.
Cu părul răvășit și ochii oblici, parcă pândind, putea să fie un demon malefic care luase înfățișarea prietenei mele. Totuși, după cum părea să-i turuie gura, părea să fie chiar ea. Nu, nu-mi dădeam deloc seama dacă e cu adevărat ea sau nu. Cu inima cât un purice ținut flămând o săptămână, am întredeschis fereastra.
– Tu ești, Ayako? am șoptit eu.
– Că doar n-oi fi împăratul Japoniei! Dă drumul odată, că fac pipi pe mine!
– Și dacă ești un spirit malefic?
– Dacă era așa, te haleam de cinșpe ori până acuma... "Dacă-i mare,-i dăm sarmale", e bună parola?
