Și cum stăteam noi acuma pe-afară, ne-am tot uitat prin jur și ne-am mai învârtit de colo-colo, dar orizond ioc! Peste tot numai bloc lângă bloc lângă bloc lângă bloc lângă bloc, și-n blocul de lângă noi erau niște oameni pe un balcon și pe alt balcon și pe încă unul și unii răcneau cât îi ținea gura și-o ascultau pe Lady Gaga.
– Știi ce, bă? țipă Ben ca să-l pot auzi. Eu am impresia că am luat tramvaiul în direcția greșită.
– Pe naiba, am spus eu, doar am fost tot timpul foarte atenți la drum.
– Asta așa-i, a spus Ben. Înseamnă că tramvaiul a cotit-o cândva brusc și noi nu ne-am dat seama pentru că tocmai stăteam de vorbă cu controlorul. Și uite-așa am ajuns noi aici.
Habar n-aveam unde suntem și-a început să ne cam ia cu frică printre străini, că tramvaiul tot mersese cu noi, cel puțin două sau trei stații. Am stat noi și ne-am tot chinuit mintea ce am putea face.
– Păi, știi ce? i-am zis lui Ben, ne întoarcem la tine acasă și căutăm în altă zi orizondul, poate găsim și o hartă până atunci. Ben a fost imediat de-acord cu mine, nasol că nu prea știa unde locuiește. Dar asta n-a recunoscut-o imediat, ci numai atunci când a început să plângă. Smiorcăia de ți se rupea inima și mi s-a făcut așa de milă de el, că am început și eu să plâng.
Și brusc a apărut o femeie cu un bebeluș în brațe, care trăgea după ea un cărucior cu trei roți în loc de patru. Ne-a întrebat, ce-i cu voi, măi băieți, cum vă cheamă? Voi unde locuiți?
La prima întrebare am știut sa răspundem, la a doua nu.
– Dar poate știți pe dinafară ce număr de telefon aveți acasă, zise femeia.
Dar nici Ben, nici eu habar n-aveam ce numere de telefon aveam acasă. Însă, din fericire, știam eu numărul de telefon al lui Ben și Ben știa numărul meu. Normal, că ne sunam de zece ori zilnic unul pe altul, dacă nu ne bătuserăm chiar înainte.
Atunci femeia și-a scos celularul. Știți unde-l ținea? În căruciorul cu trei roți, lângă roata a patra de la cărucior, dar nu cred că era celularul bebelușului. Cum să telefoneze ăla cu el, dacă nu știa să vorbească? Dar când a văzut bebelușul că mama lui telefonează, a început să urle. Naiba știe, poate că totuși era celularul lui și nu voia ca mama lui să-l folosească. Eu n-am celular, dar îl primesc pe-al lui tata când mă fac mare. Și n-o să-l sun niciodată, ca să nu mă certe.
Și mama bebelușului l-a sunat pe tata lui Ben și el a întrebat unde suntem. Păi tocmai asta era problema, de unde să știm noi, dar femeia i-a explicat exact unde.
Pe urmă am mai așteptat noi puțintel și tata lui Ben a apărut cu mașina în trombă și-a sărit ca James Bond din ea, dar nu s-a uitat zâmbind ca ăla. Ba, din contră, se uita la noi de parcă era un balaur fioros. Ce dracul căutam noi acolo, a vrut să știe. Și femeii cu bebelușul i-a mulțumit din suflet, dar pe noi ne-a făcut cu ou și cu oțet, o luase razna. Ce-i bă, țipa, sunteți muți, ori ce-i? De ce nu răspundeți?
„Păi, ne-am rătăcit!“, am zis noi și restul poveștii nu l-am mai povestit. Ce să-i spui omului, că tot n-ar fi priceput o iotă. Precis c-ar fi zis ca mama, că orizondul nici nu există. Așa-i cu ăștia mari, dacă tu zici una, ei zic alta. N-au habar de nimic, dar urlă. E superfain când nu le aud vocea. De-aia când primesc celularul lui tata, n-o să-l sun niciodată. Sper numai să nu-l piardă. Și când mă mai duc o dată la orizond cu Ben, n-o să fie nicio problemă. O să ne interesăm de adresa exactă și poate că plecăm cu avionul.
 |
