Baltazar și orizontul
După ce ne-am întors acasă de la Paris, eu am mai făcut o excursie. Fii atent cum s-au întâmplat lucrurile!
Într-o dimineață, mama mi-a explicat că locul acela misterios unde cerul și pământul se întâlnesc se numește orizond. Orizond? Ăsta iar e un cuvânt din ăla nașpa, pe care mereu îl uit, dar dacă vreau să-mi vină brusc în minte, mă gândesc la 007. 007 este un agent secret beton, am șapte DVD-uri cu el și în fiecare face maioneză din dușmani. Când se enervează ăsta, aleluia! Păi dac-aș avea și eu o mașină ca a lui, nu mi-ar mai trebui nimic, nici măcar trotineta. Deci nu trebuie decât să mă gândesc la James Bond, că pe loc îmi și amintesc: aha! Orizond. Căci astea două cuvinte se potrivesc fain de tot în coadă.
Și după ce mi-a explicat mama ce-i orizondul, am întrebat-o când ne ducem și noi doi acolo, dar mama mi-a răspuns că asta nu se poate.
– Okay, o să mă duc seară de seară la culcare când vrei tu și chiar mai devreme și-o să dorm dacă vrei tu și în fiecare după-masă. Și-o să mă curăț pe dinți de douăzeci și două de ori pe zi, am promis eu pe loc.
Dar mama a început să râdă, hahaha, și m-a mângâiat pe cap și-a spus că orizondul în realitate nici nu există.
– Asta numai așa ni se pare nouă, Baltazar, că pământul și cerul se întâlnesc undeva, spuse ea, dar în realitate nu se întâlnesc de loc.
Păi sigur! Întâi orizondul există și, după aia, dintr-o dată, adio!, se evaporează, numai ca să nu-mi facă mama mie pe plac și să meargă cu mine acolo.
Dacă așa stă treaba, mă pot descurca și singur, mi-am spus, și după aia m-am dus repede la Ben acasă și i-am spus și lui care-i chestia cu orizondul și atunci pe loc a avut și el poftă să meargă acolo. Așa că am plecat împreună. La Ben orizondul se găsește în spatele blocului, pentru că de la ferestrele din față nu se văd decât niște ziduri mâzgălite. Pe un zid scrie Baltazar e un bou, și eu sunt complet de acord, căci e vorba, sunt convins, de alt Baltazar, nu de mine.
– Mergem la orizond pe jos sau luăm tramvaiul? m-a întrebat Ben și eu am răspuns luăm tramvaiul, băi prostule! Tu nu vezi că orizondu-i la dracu-n praznic?
Tramvaiul era plin, plin, plin, plin, așa că nu numai cei bătrâni, ci chiar și mulți copii au trebuit să stea în picioare. De exemplu, Ben și eu.
Am călătorit noi ce-am călătorit și ne-am tot uitat cu mare atenție pe geam, dacă nu cumva am ajuns, dar din păcate n-a fost cazul. După aia s-au eliberat dintr-o dată două locuri și eu și Ben, pac!, ne-am așezat. Dar scaunele în tramvai sunt atât de nașpa, că nici măcar nu poți să te dai huța cu ele, așa că după aia ne-am sculat și atunci două femei cu baston s-au așezat pe locurile noastre spunând, uite, în sfârșit, doi copii bine crescuți, mulțumesc, puștilor!
După aceea s-a urcat brusc controlorul și a spus: Vă rugăm să prezentați biletele la control! Pai eu când călătoresc cu tramvaiul cumpără totdeauna mama sau tata un bilet pentru mine, dar ei nu erau de data asta acolo, așa că am tot scotocit după bilet prin buzunare și-am tot scotocit, dar bilet ioc. N-am găsit nici măcar un capăt de ață, și Ben la fel.
– Băi, frate, a spus controlorul, voi unde vreți s-ajungeți, dacă deja de-acu călătoriți la negru?
– La orizond, am spus eu și toți în tramvai au murit de râs, cred că nu erau întregi la bilă.
Și controlorul era cel mai țăcănit dintre toți, s-a schimbat brusc la față și a început să urle fără nici un motiv, băi mucoșilor, voi faceți mișto de mine?! Și la următoarea stație a trebuit să coborâm împreună, adică numai eu cu Ben, controlorul nu, că ăștia n-au treabă, pot călători gratis.
