Vezi câte degete am aici?”
- Trei.
- Bravo! Ascund unul. Câte am acum?
- Două.
- E bine. Uite, acum le-am ascuns și pe ele.
- Nu mai e niciun deget.
- Așa e. Dar, dacă îți dau două mere și tu îi dai unul lui Vlăduț?
- Rămân cu unul. - Diana, ești grozavă! Și, dacă îl mănânci și tu pe-al tău, cu ce mai rămâi?
- Cu... cotorul!.Logic, nu??
Într-altă zi, Vlăduț era tare supărat. Mămica lui, contrariată, l-a luat la întrebări:
- Ce-i cu tine, ce-ai pățit?
- M-am supărat pe Diana fiindcă nu știe să spună poftim, iar pe mine mă ceartă când vorbesc cu na.
- Ia vino-ncoace și spune-mi exact cum a fost.
- Eu mă jucam și Diana a venit la mine, mi-a dat o politană și mi-a spus: na politană.
- De fapt, de unde era să ghicească unde începe sau unde se termină un cuvânt? Așa s-a mai petrecut altă dată cu ”returile” sau cu ”bezele”.
Ați înțeles ori ba despre ce e vorba? Vlăduț învățase să facă nodul, dar îl despărțise pe și de returi, iar Diana, când a văzut pe stradă două grăsane, a spus acasă că văzuse două ”beze” – acesta fiind, în mintea ei, pluralul de la o-beză. Logic, nu?
Hai să vă mai spun una drăguță! Într-o zi mai răcoroasă, când mama ei a îmbrăcat-o cu o canadiană, micuța noastră a căzut pe gânduri și a întrebat, candidă: ”De ce se spune doar cana-Diana și nu se spune și cana-Vlăduț?” Corect! Ce-ai mai putea adăuga?
Dar ce te faci când trebuie să le explici tu, ca om mare, cum vine treaba cu ieri, azi și mâine sau cu eu și tu. Trebuie să fii Einstein cu teoria lui a relativității, zău așa! Însă copilul te-nțelege, chiar dacă la început le mai încurcă și te roagă să-i dai bubana lui tu (adică să-i dai lui bomboana, dacă nu ai înțeles, cumva).
Dacă micuțul nu pricepe din prima cum stă treaba cu sus sau jos, asta poate fi și greșeala ta, fiindcă i-ai spus ”hopa, sus!” atunci când s-a dat jos din pătuț sau ”stai jos!”, ca să se așeze pe scaun, dar scaunul e mult mai sus decât podeaua. Ce fel de logică mai au și adulții ăștia???
