Crocobalenul cu capul greu
Imrod, micul crocobalen trăia la marginea Lagunei Nesărate. El era o ființă pe jumătate balenă, pe jumătate crocodil. Capul cu pătrățele alb-negre l-a moștenit de la mama lui, balena zburătoare, iar firea morocănoasă, de la tatăl lui, crocodilul.
Imrod se trezi într-o dimineață frumoasă, se duse la malul lagunei și aruncă o privire în oglinda apei:
- Sfinte Chicheriță! Mi-au crescut aripile! Sunt la fel ca ale mamei, albe și grunțuroase! strigă el uitându-se la aripile care tocmai îi ieșiseră de sub piele. O să fiu libelulă! Sau mai bine un elicopetru polițist!
Micul crocobalen se repezi către stânca de la marginea Lagunei Nesărate. Se cățără îndată în vârf, apoi își deschise aripile grunțuroase și făcu un salt. Pleosc, sună apa. Imrod se scufundă până la fundul lagunei. Cu labele lui ca niște lopeți vâsli până la mal și dezamăgit, se așeză pe o piatră:
- Aripile astea nu-s bune de nimic. Eu vreau aripi-care-zboară-singure, ca ale elicopetrului polițist!
Micul crocobalen chibzui așa o vreme, când deodată simți o împunsătură în șold.
- Dă-te la o parte! Asta e piatra mea! îi zise Chelcioroi, cioroiul negru, împungându-l cu ciocul lui ascuțit.
- Nu mă dau! Eu m-am așezat primul! îi răspunse Imrod.
- Dar e piatra mea! se încruntă Chelcioroi.
- Nu mă dau la o parte până n-o să am aripi-care-zboară-singure! spuse crocobalenul.
- He, he, de aia stai aici frământându-te ca brânza pișcoasă în poloboc? Dacă te ridici de pe piatra mea, îți dau un sâmbure magic, pe care dacă-l înghiți, or să-ți crească aripi-care-zboară-singure! îi zise cioroiul c’ipind repede.
- S-a făcut! Dă-mi sâmburele! Ochii lui Imrod străluciră, iar inima îi tresăltă de bucurie.
