Dragostea Păpădinei
A fost odată ca niciodată o prințesă care se numea Păpădina. Păpădinei îi plăcea foarte mult să se joace cu păpușile. Numai că nu doar îi plăcea să se joace cu păpușile, dragostea ei pentru păpuși mergea până acolo încât își dorea să fie și ea păpușă! Avea o mulțime de păpuși, dintre care multe erau făcute chiar de ea și își petrecea vremea modelând figurine de lut sau de ceară, punându-le cosițe, pieptănându-le și croindu-le rochii și jachete. Iar când obosea, se așeza pe divanul ei, între păpuși, și stătea ceasuri întregi nemișcată, astfel încât dacă cineva intra atunci în odaia ei, nu-și dădea seama că acolo se afla și o fată în carne și oase... Ei, și tot jucându-se cu păpușile, Păpădina ajunse fată de măritat. Și nu apucă bine tatăl ei, împăratul, să dea sfoară în țară că vrea să-și mărite fata, că și începură să pice pețitorii.
Când un prinț o vedea înaintând în rochia ei din dantele, cu umeri goi, cu fața ca de ceară și părul pieptănat într-o mulțime de cozi până în pământ, aproape argintii de blonde ce erau, holba ochii iar gura începea să i se sprijine de urechi. Dar când Păpădina cădea pe un scaun țeapănă, ținându-și brațele cu palmele în sus, privind pe lângă el și surâzând enigmatic, fără vreo legătură cu ce se discuta, prințul își aducea aminte de niște treburi grabnice și-și scurta vizita, spre disperarea împăratului.
Într-o zi, la o serbare, Păpădina stătea într-un cerc de oaspeți, și mai însuflețită ca de obicei, rostea o mulțime de vorbe de duh, la care împăratul dădea mulțumit din cap, când se ridică brusc, se duse la masă și scoase de pe o tipsie, dintr-o grămadă de fructe, un bostan mic, auriu care îi atrăsese atenția. Ieși cu bostanul în mână fără să scoată un cuvânt, doar fructele rostogolindu-se în urma ei, în tăcerea înghețată care se lăsase. Merse în odaia ei pipăind îngândurată bostanul și se apucă să facă o păpușă pornind de la acel bostan care îi era capul, și întregind-o cu ceară de același auriu palid. Când fu gata era un prințișor tare nostim și care arăta ca viu numai că nu se putea mișca. Îi dete numele Aurin și îl așeză între celelalte păpuși. Era cea mai izbutită păpușă pe care o făcuseră vreodată mâinile ei atât de iscusite.
