O poveste cu falduri și un milion de mingi
Povestea noastră începe să salte într-o dimineață însorită de vară când Marius, un băiețel de clasa a treia, a ieșit pe terenul de sport al unei școli din apropierea casei, unde se juca de obicei și a început să bată mingea. Înveselit de vacanța lungă care i se așternea înainte, băiețelul a tras un șut în minge atât de puternic încât mingea a zburat peste teren și a lovit o fereastră întredeschisă, spărgând-o cu zgomot. Nu era prima dată când se întâmpla asta. În curțile caselor din vecinătatea terenului de sport aterizau mereu mingi. N-o să se mai repete, spuneau puștii ca argument suprem, pentru a-l îndupleca pe proprietarul curții în care căzuse mingea să le-o restituie, dar știau cu toții că avea să se repete. Cine poate spune unde sare o minge? E ca și cum ai putea ghici unde sare iepurele, și chestia e că mingea e un adevărat iepure rotund din cauciuc care sare de multe ori nu unde vrea stăpânul, ci unde are chef.
Auzind zgomotul sticlei sparte și lătrăturile câinelui din acea casă, Marius se opri în loc înghețat. Tii! Cât ghinion a putut să aibă. Se îndreptă încet spre casele care mărgineau terenul. Numai de nu s-ar fi dus chiar acolo, se gândea el, când după colțul școlii se lovi de Dali, cu care avea întâlnire pe teren.
-Rău, spuse Dali în loc de salut. Văzuse cum mingea spărsese geamul în timp ce venea.
-S-a dus la Fane... zise pierit Marius.
-Chiar la Fane, spuse Dali râzând cu toți dinții, forțat. Haide să ne distrăm!
Fane era un bărbat destul de în vârstă, cu un cap mic, rotund cu umeri foarte lați și brațe musculoase terminate în niște mâini uriașe. Soția îi murise din tinerețe iar copii nu apucase să aibă. Rămăsese singur și ursuz, înrăindu-se parcă tot mai mult cu vremea. Avea un atelier de fierărie lângă casă unde lucra din greu iar în ziua aceea își odihnea mâinile cele mari balansându-se abia abia într-un fotoliu, citind ziarul și îndulcindu-se cu o cafea mare. Tocmai ducea la gură ceașca pentru a sorbi, când mingea năvăli prin fereastră împroșcând o ploaie de cioburi asupra lui, smulse ziarul care plutea desfăcut pe genunchii lui și se rostogoli de câteva ori pe covor învelindu-se în hârtia moale și foșnitoare, oprindu-se nu departe de fotoliul lui.
Fane tresări cumplit după care rămase câteva secunde nemișcat cu un ciob lung în dinți și ținând zdravăn ceașca din care cafeaua căzuse pe pantaloni. Schelălăitul cumplit al câinelui îl trezi din perplexitate, scuipă ciobul și se ridică scăpând de data aceasta bolul de porțelan cu zaț care se făcu bucăți și tresărind din nou. Se apropie de acel ceva învelit în ziar care bănuia că trebuia să fie o minge, țintuind-o cu niște ochi de fiară care savurează apropierea de pradă și conștiința că în următoarea secundă aceasta nu va mai avea nicio scăpare. În clipa următoare câinele lui Fane, un buldog mic cu cap mare și corp mic, cu urechi de liliac, atât de rău încât poștașul trecea pe partea cealaltă, dădu buzna în casă hămăind și învârtindu-se nebun în jurul pachetului, ridicând când și când capul pentru a-și privi duios stăpânul.
Tot timpul copiii din cartierul acela, cei mai obraznici din oraș, aruncau mingea în curtea lui turtindu-i florile și tufele de roșii, murdărindu-i și prăvălindu-i rufele, spărgându-i geamurile, aterizând în butoiul cu apă de ploaie, în pom sau chiar în capul lui. Erau dimineți când găsea două trei mingi poposite în grădină. Ehei, dar există soluții la toate problemele. Fane lua mingea și o tăia cu o foarfecă mare iar când veneau copiii după ea, le-o oferea amabil. De multe ori aceștia constatau că mingea lor fusese distrusă după ce îi mulțumeau călduros, ceea ce era o satisfacție în plus. Și nici câinele nu se lăsa mai prejos, freca mingea cu labele și-și băga colții cât putea de bine, de multe ori stăpânul găsind mingile gata rezolvate. Asta însemna un os în plus. Ei, veți spune, păi a mai venit vreun copil să-și ceară mingea? Deși știau asta, copiii tot veneau după mingi, fiecare sperând că cine știe, se va întâmpla ceva și va avea noroc.
Un miros de ars se împrăștia în casă. Fane se aplecă să ridice acel ceva învelit în ziar în timp ce câinele se străduia să-l împiedice trăgându-l de pantaloni și lătrând din toate puterile. Trase ziarul dând la iveală o minge de fotbal cusută din fâșii albastre, galbene și albe, vru s-o ridice dar mingea îl fripse și îi dădu drumul cu un urlet, după care începu să țopăie agitându-și mâinile prin aer, văicărindu-se, blestemând în timp ce câinele rupea furios ziarul și schelălăia disperat.
În acea hărmălaie se auzi soneria care era un lătrat gros de dulău, altfel ar fi rămas neauzită, sunete care îl înnebuneau pe câine și-l făcea mereu să le repete pe un ton mai înalt. Fane veni în prag și-i văzu pe cei doi copii la poartă. Ahaa! Făcu un pas afară, unul în casă, apoi iar un pas afară, apoi se hotărî și veni și le deschise. Începu a răcni la ei cu o voce ca din butoi:
-Să intrați să vă luați mingea. E acolo în casă. Și să nu vă mai văd! Acuma! Mai repede! răcnea Fane pe fundalul mârâielilor înfundate ale buldogului. Marius și Dali intrară și văzură fereastra mare și elegantă spartă, adunară cioburile, și ieșiră să aducă un făraș iar când se întoarseră găsiră cioburile risipite la loc și câinele admirându-și figura oglindită în ele și ripostând la mulțimea de câini pe care îi vedea. De fapt, buldogul știa foarte bine că pe sine se vede în sticlă și în alte oglinzi, cine știe ce vedea. O să vină tata să... spuse Marius și se duse spre minge urmărit cu încordare de Fane care își ținea mâinile înfășurate în tricoul lung și lălâu pe care îl purta. Lui Fane nu-i veni să creadă când văzu cum copilul își ia liniștit mingea și iese împreună cu Dali mulțumindu-i.
Rămase uluit privindu-i cum se depărtează, apoi se îndreptă spre sertarul cu doftorii, urmat de câine.
Tatăl lui Marius se duse la Fane chiar în seara aceea pentru a stabili plata geamului, apoi îl rugă pe copil să fie mai atent cu mingea că uite, se duc bani aiurea.
Marius avea și el un câine la care ținea foarte mult, iar peste noapte câinele îl trezi cu un scheunat ușor. Mingea aflată sub fereastră, între două mormane de cărți, arunca o lumină gălbuie iar prin ea se zărea o mișcare ca și cum ar fi fost plină cu o substanță care se frământa și se răsucea. Marius se apropie de minge iar aceasta se deschise în două și din ea ieși o ființă micuță care părea și om și insectă totodată. Avea o fețișoară micuță și frumoasă, ochi mari umflați fără gene, verzi, o gură micuță, amabilă, gât lung, un corp de copil subțirel cu cămașă albastru foarte închis, lucioasă cu manșete roșii, pantalonași albaștri, bufanți din care ieșeau niște picioare subțiri verzui cu tălpile îmbrăcate în peri lungi, cafenii. Marius se trezi vorbind cu arătarea aceea fără să deschidă gura. Era un omuleț venit dintr-o altă lume care se afla undeva aproape, o lume paralelă cu lumea noastră sau mai bine zis înfășurată în ea. Pentru a înțelege, spunea micuțul, imaginează-ți că lumea ta e perdeaua iar lumea mea este un fald al ei.
