Alergam după minge și fără să-mi dau seama am trecut hotarul dintre cele două lumi. Mingile noastre s-au unit într-un punct și au devenit o singură minge dintr-o materie mai ciudată. M-am trezit în fața unei uși sticloase în care mă puteam vedea. Mingea mea plutea pe suprafața aceea, iar acolo s-a unit cu o sferă galbenă și a trecut prin ea. Am trecut și eu și m-am adăpostit repede în minge. În câteva secunde am știut istoria acelui loc, pentru că așa sunt simțurile noastre. Eram în casa unui om care distrugea astfel de obiecte, așa că am încins bine mingea și dânsul s-a cam fript, dar n-am avut încotro.
Acum am învățat să vorbesc, spuse omulețul zburând pe masă cu niște aripi transparente și înguste făcute parcă din stropi de ploaie în care se reflecta curcubeul, și pe care Marius de abia atunci le observă. Putem vorbi și fără cuvinte și prin cuvinte.
Marius află că noul lui prieten se numea Basti, apoi cei doi adormiră povestind, foarte fericiți, Marius și câinele acoperiți de pătură iar Basti la margine, învelit într-un colț al ei.
Vestea că Marius își recuperase mingea întreagă de la Fane făcu înconjurul lumii copiilor din acel colț de oraș, toți erau curioși să afle dar Marius le povesti ce s-a întâmplat doar câtorva prieteni mai apropiați și cum aceștia se cam îndoiau, Basti apăru din crengile unui copac în care așteptase ascuns și făcură cunoștință. Au râs și s-au distrat de minune imitându-l pe Fane și mormăielile lui.
- Ieteee măă, zicea Dali și se încrunta și își băga capul între umeri legănându-și mâinile întocmai ca Fane.
În ziua aceea și în zilele următoare, minge după minge ateriza în curtea lui Fane. Și toate fierbinți ca focul. Câinele nu-și lăsa stăpânul să pună mâna pe ele, simțea de la distanță primejdia. Așa că Fane asista nepuntincios cum puștii intrau și ieșeau cu mingea pe sub nasul lui, mulțumindu-i și făcându-i și reverențe. Într-o zi, Fane se gândi să toarne apă peste o minge care tocmai se oprise în pragul casei și pe care era desenat cu pixul un chip, în care Fane își recunoscu propriul lui chip, sluțit! Iar pe partea cealaltă a mingii se afla figura amenințătoare a buldogului. Asta punea capac la toate. Fane turnă o găleată cu apă peste minge și aburi denși invadară curtea și casa de nu se mai vedea la un pas. Nici schelălăitul disperat al câinelui nu se mai auzi. Iar când aburii se risipiră, mingea nu mai era.
Fane mai adăugă doi metri de gard din sârmă ghimpată la cei trei care erau deja iar următoarea minge se opri în sârme, spre marea lui bucurie. Marius se gândi ce să mai născocească împreună cu Basti să găsească o soluție pentru ca mingile să ajungă la Fane. Dar în dimineața următoare în pat se aflau doar el și câinele. Basti dispăruse și fără el mingea devenise o minge obișnuită. Marius se întristă dar își dădu seama că Basti se întorsese accidental în lumea lui, altfel și-ar fi luat rămas bun, și că s-ar putea să mai vină.
Un lucru și mai trist urmă după plecarea lui Basti. Fane nu se oprise doar la a-și înălța gardul. Făcuse mai multe plângeri la administrația orașului și cum avea prieteni acolo, cei din administrație interziseră jocurile cu mingea între anumite ore, chiar la scurt timp după ce copiii ieșeau de la școli și până se întuneca, și în anumite locuri, asta însemnând aproape în tot orașul. Plăcuțe vopsite anunțau acest lucru afișând amenzi cu multe zerouri și o liniște mare se lăsă în cartierul lui Marius în următoarele săptămâni.
Marius se întorcea de la școală trist gândindu-se la Basti și la mingea lui minunată. Ploua și se opri privind cerul și simțind picurii curgându-i peste față. Deodată i se păru că stropii de ploaie sunt tot mai mari, mai rotunzi și la un moment dat se transformau în mingi, era ca și cum cerul ar fi căzut peste el în mingi albastre. Mingi albastre se loveau de asfalt, săreau și cădeau din nou săltând când mai sus când mai jos. Marius scoase un țipăt de bucurie, fugi la casa lui Fane și privi mulțumit curtea plină de mingi, mărul plin cu mere roșii și mingi albastre, hornul înalt și subțire ținând o minge. Fane stătea în pragul atelierului de fierărie cu un baros în mână și se uita buimac la mingi iar buldogul scotea niște sunete ascuțite. Fane făcu un pas și căzu peste mingi îngropându-se în ele. Panica și bucuria umpleau totodată orașul. Mașinile mergeau încet printre mingi, și era o isterie generală.
Nimeni nu știa ce s-a întâmplat și se întrebau unii pe alții. La picioarele lui Marius căzu o minge albastră pe care era scris un mesaj. Basti îl înștiința că la un carnaval al mingilor, copiii din lumea lui își aruncaseră mingile prin acea ușă dintre lumi pentru a ajunge la copiii din lumea lui Marius și pentru a-i înveseli, deoarece Basti aflase ce se întâmpla la ei.
Administrația trimise camioane care să adune mingile dar copiii aruncau cu mingi în camioane, în cei ce coborau din ele, iar unii părinți se aliaseră cu copiii. Totuși adunară mingile de prisos și făcură un depozit care le va aduce un venit, spuneau unii.
Primarul își privea orașul plin de mingi de la balconul plin de mingi, hornurile aliniate ale clădirilor purtând câte o minge, acoperișurile decorate cu mingi, și își smulgea părul din cap.
-E... e... o să-i amendez pe toți... pe toți... Nuuuu... Daaa...
- Ei, spuse un consilier cu voce moale, nu cred... că e cazul.
-Asta e... revoltă... răzbunare...
-E mai degrabă un joc, dacă-mi îngăduiți...
- E... e și mai rău, se precipită el, cu ochii holbați, e sfârșitul lumii...
-Ei, sfârșitul, cine a mai pomenit un sfârșit ca ăsta, domnule?
Marius se afla pe terenul de sport cu prietenii săi pentru a recupera jocul întrerupt atâta vreme, când se opriră încremeniți, privind. Pe aleea care mărginea terenul, printre copaci, venea nimeni altul decât Fane bătând o minge, cu mâinile lui mari, cu fața mică și roșie pe care se lărgea un zâmbet fericit. Iar la mică distanță, buldogul, pufnind, tăcând aprobator, mârâind iar, dezorientat.
-Mă primiți portar?
-Ura! Ura!
