Dar de data asta nimic, tata zâmbea enigmatic, mama era foarte ocupată iar băiețelul scotea chiote și de multe ori se auzea o gălăgie de nedescris, se zgâlțâiau ușile și ferestrele, parcă toată casa sălta, nici nu mai era așa de dreaptă. Vecinii au bătut în ușă să întrebe de sănătate dar mama le-a dus cafelele în grădină, pe măsuța acoperită cu zăpadă. Din casă, nici o mișcare, liniște și tăcere.
Ursul polar - s-a plimbat adulmecând prin casă, apoi s-a oprit lângă frigider – îi era oarecum cunoscut - l-a deschis, a scos din el frișca și laptele și le-a băut, mai bine zis turnat pe gât și a continuat să adulmece cutia rece care piuia pentru că-i creștea temperatura.
A găsit compartimentul de dedesubt, un sertar plin cu pești congelați. A scos sertarul, s-a așezat cu el într-un colț și a început să lingă, să sugă și să c’efăie peștele, apoi a lins bine și sertarul și l-a aruncat cât colo.
-Alo, l-a sunat mama pe tata, să faci bine să mergi să cumperi pește, frișcă și lapte din cel mai gras.
-Cât?
-Păi pește cam o sută de kile și frișcă și lapte cât de mult și un congelator mare în care să încapă.
-Pentru uuurs?
-Întocmai, ce crezi că o să mănânce amicul tău de la Polul Nord? Sau vrei să ne mănânce pe noi?
Tata nu se pierdea niciodată cu firea:
-Cel mai bine ar fi să plouă cu pește, vreun vârtej care trece prin baltă și-i toarnă la noi în curte...
Și nici mama nu se pierdea așa de ușor:
-Da, ar fi cea mai bună soluție dar acum bălțile sunt înghețate...
Tata a sosit cu o ladă frigorifică uriașă, plină cu pești și câțiva litri de frișcă și... cioc! cioc! în dreapta:
- Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centrul, ți-l cumpăr eu!
-Douăzeci de litri pe zi, vecine.
-Douăzeci, sper s-ajungă.
Cioc! Cioc! în stânga:
-Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centru că ți-l cumpăr eu!
-Păi, zece litri, vecine!
