A fost odată ca niciodată, într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu, un om bătrân și singur, care cu greu își ducea traiul de la o lună la alta.

Trudise o viață în gospodăria pe care și-o încropise lucrând cu ziua pe la casele sătenilor, însă de-o vreme bătrânețea îl apăsa tot mai greu pe umeri, iar inima îi era tot mai plină de amărăciune.

Știa că va veni clipa în care va trebui să-și ia rămas bun de la viață, de la privighetorile care îi vesteau primăvara cu glasul sfâșietor, de la mieii care behăiau nedumeriți gustând pentru prima dată firul crud al ierbii, de la pământul pe care călca desculț, cu dragoste nesfârșită pentru toate cele pe care dumnealui, în marea sa milă de oameni, le zămislea.

De însurat, nu se însurase, că de, știți voi mai bine ca mine, că muierilor nu li-s cu trebuință boii săracului! Dar cel mai rău îi părea că nu are și el un urmaș, căruia să-i lase bruma de avere agonistită. Câtă era, puțină, subțire, muncise din greu pentru ea și i-ar fi părut rău să rămână bordeiul lui și petecul lui de pământ necălcate de pasul omului și neîngrijite.

Dimineața se sculă cu gândul să meargă în lume să-și cate un suflet lângă care să-și ducă împăcat zilele, câte i-or mai fi date. Zis și făcut! Își luă o traistă cu de-ale gurii, puse zăvorul la poarta din față, își făcu o cruce și porni la drum.

Și merse, și merse, trei zile la rând, una ca alta, până o furtună mare se porni din senin. Și unde nu-ncepu a tuna și-a fulgera și pământu-a se clătina din toate încheieturile, ca o casă șubredă, gata să se prăbușească în tină. Și se pornise o ploaie deasă, deasă și rece ca gheața, cum de vreo sută de ani nu mai fusese prin cele părți ale lumii.

Omul nostru gândi că acela trebuie să-i fie sfârșitul și începu a rosti „Tatăl nostru” și-a face mătănii, da de s-o îndura Preasfântul Dumnezeu, în marea sa milă, să-l primească în rândurile celor drepți și buni, că doar în toată viața lui nu făcuse rău nici măcar unei muște.

Și cum stătea el în genunchi cu privirea spre cer, numai ce văzu în fața ochilor un stejar bătrân, bătrân, cam de când lumea și pământul s-au făcut. Avea niște rădăcini groase, pe jumătate ieșite din pământ și o coroană mare și verde, de nu-ți puteai da seama unde începe și unde se termină.

Crezând că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, omul se grăbi să-și puie pielea la adăpost, că era ud leoarcă și cămeșa i se lipise de trup ca scoarța de tulpina copacului. Se înnoptase deja, așa că bătrânul își puse traista sub cap în loc de pernă și adormi buștean.