Soarele se ridicase-n amiază și dogorea cumplit. Bătrânul se gândi că i-ar prinde bine cei câțiva stropi de apă rămași, așa că duse plosca la gură. Dar când să bea, numai se pomeni că spicele încep a plânge și a-l ruga așa de frumos să le dea lor apa rămasă, încât omul nu se îndură să-și ude gâtlejul uscat, ci turnă picăturile de apă în lan. Când colo, ce-i văzură ochii? Spicele începură a se ridica și grâul a se îndesa, de trosneau boabele în ele de coapte ce erau. Omului i se păru cel mai frumos lan de pe pământ și plecă mai departe, fericit și uimit de minunea ce se înfăptuise.
Către seară, ajunse lângă un munte acoperit cu brazi. Atât erau de înalți, că vârfurile lor atingeau cerul, iar stâncile erau atât de abrupte, încât nici caprele negre nu se avântau pe piscuri. Bătrânu se simți deznădăjduit. Cum va putea el să urce un munte atât înalt? Își privi încălțările. De lungul drum pe care-l străbătuseră, se decususeră și erau numai franjuri. Numai talpa mai rămăsese din ele, să lase urme prin locurile pe unde treceau. Și cum sta și chibzuia, numai ce se pomeni cu un flăcău desculț lângă el. Picioarele acestuia erau pline de răni și spini, iar sângele cald încă îi mai picura peste glezne. Băiatul se căznea din răsputeri să urce pe munte, dar picioarele nu-l ascultau și alunecau tot mai mult. Când văzu că bietul băiat se căznește atât de mult să urce pe munte, bătrânul chibzui că acesta negreșit are mai multă trebuință de încălțări decât el și-i dădu opincile sale, zicând:
- Bună să-ți fie inima, drag flăcău! Lung drum am făcut până aici, dar cred că de-acum, mai departe nu mai pot merge. Io-s bătrân și obosit și dacă o fi să mă cate moartea în astă noapte, n-oi avea nevoie de încălțări. Tu însă, ești tânăr și puternic și se vede că-i musai să treci de muntele aista, altfel nu ți-ai fi rănit tu așa picioarele și nu te-ai fi căznit din răsputeri să mergi mai departe. Găsesc de cuviință că tu mai mare trebuință ai de opincile mele decât mine.
Feciorul îi mulțumi și-i sărută mâna, apoi începu a urca muntele cu o repeziciune și-o ușurință de parcă aripi ar fi căpătat, nu niște opinci rupte și vai de mama lor. Bătrânul îl urmări cu privirea, până îi pierdu urma printre brazii înalți. Apoi, socotind că i-a venit ceasul din urmă, spuse o rugăciune, își așeză traista goală sub cap și-nchise ochii, cu gândul la cele veșnice și cu mare mâhnire în suflet.
Când se deșteptă, pricepu cu uimire că se află de cealaltă parte a muntelui. În fața ochilor, ca un paradis minunat, se întindea Împărăția Tinereții. Dar el nu știa acest lucru, așa că socoti că s-a-ndurat Bunul Dumnezeu de dânsul și l-a trimis în Rai, să-l scape de chinuri și suferință. Îi mulțumi Preasfântului pentru bunătate, apoi porni a colinda tărâmurile făgăduinței.
