Ninsese foarte mult în ultimele zile, iar soarele încerca din răsputeri să-şi facă apariţia printre norii grei, alb-cenuşii. Adi era un copil în vârstă de zece ani, avea ochii albaştri ca cicoarea, părul creţ şi blond, însă sufletul era trist pentru că nu îi plăcea anotimpul rece, nu îi plăcea să poarte haine groase şi nu se bucura deloc de zăpada imaculată. De câte ori trebuia să meargă la şcoală, el avea mare grijă să nu alunece pe aleea din faţa casei lui care în timpul nopţii devenea lucioasă precum un patinoar. Locuia într-o comună care număra multe case, acum îmbrăcate în cojocul gros de nea. Casa sa era aşezată pe o frumoasă colină, iar pe pantă se strângeau copiii să se dea cu sania sau să facă oameni de zăpadă.

 În această zi geroasă, Adi a plecat la şcoală ca de obicei. Era roşu în obraji şi mâinile deja îi îngheţaseră în mănuşile lucrate de mama sa. Mergea pe uliţa comunei gânditor, certându-se cu iarna:
- Până când o să mai stai pe aici? Chiar nu observi că nu-mi place de Tine, eu cred că ar trebui să îţi găseşti locul pe alte meleaguri... dar nu-şi termină ideea că un bulgăre mare de zăpadă îl lovi direct în faţă, de parcă iarna i-ar fi dat un răspuns.

- Ah, ah, ce rece e! Ah, nu mai suport... îşi şterse faţa cu mănuşa, după care supărat intră în clădirea şcolii, la adăpost şi căldură, lăsând în urmă copiii veseli şi gălăgioşi care tocmai îl loviseră.
După ore, băiatul se întoarse acasă la fel de supărat pe zăpadă. Mama îl aştepta în pragul casei, dar Adi intră ca fulgerul şi uitând să o salute, spuse îngrijorat:
- Mamă, închide repede uşa că intră iarna în casă!
- Sigur, sigur, îi răspunse mama în timp ce închidea uşa. Ei, cum a fost la şcoală? continuă ea ca şi cum nu ar fi deranjat-o felul în care Adi intrase în casă.
Părinţii îl ştiau pe fiul lor cât era de capricios din cauza iernii, aşa fusese de mic, dar sperau că se va schimba cu timpul.

După ce îşi savură cu poftă bucatele gustoase, Adi îşi ordonă cărţile şi caietele pe birou şi începu să scrie temele. Deodată o rază de soare ajunse pe faţa sa, chemându-l la joacă. Băiatul nu băgă de seamă mângâierea ei, însă larma de afară îl aduse la fereastră. Copii mari şi mici se dădeau bucuroşi pe derdeluş, iar el îi privi întrebându-se oare ce este aşa de distractiv să te joci în zăpada rece? Apoi trase draperia şi îşi continuă liniştit temele.

A doua zi, Adi plecă plictisit la şcoală fără să vadă că la fereastra lui se afla un om de zăpadă. Acesta avea capul acoperit cu o oală neagră, drept nas avea un morcov, în locul nasturilor se aflau cărbuni şi braţele erau înlocuite cu două mături. Omul de zăpadă, de îndată ce îl zări pe băiat, îşi scoase oala de pe cap şi se înclină până jos, salutându-l politicos, dar copilul îşi văzu mai departe de drum. Omul îl salută și când se întoarse de la școală, iar a doua zi  se întâmplă la fel.

A treia zi, pe când băiatul venea de la școală, omul de zăpadă îi strigă:
 - Hei, amice! Bună să-ţi fie ziua!
 Adi se uită în jur şi nu văzu pe nimeni, trecu cu privirea peste omul de zăpadă ca şi când acesta nu ar fi existat şi-şi continuă nedumerit drumul.
- Hei, cu tine vorbesc, strigă iar omul de zăpadă uşor amuzat.
Băiatul de data aceasta se sperie, alunecă şi căzu chiar în dreptul acestuia. Omul de zăpadă îi întinse mătură şi îl ajută să se ridice.
- Cum... ce... tu mă strigai? Nu se poate, visez... Da, da, visez pentru că oamenii de zăpadă nu vorbesc!
- Ba da, vorbesc, îi răspunse el cu o voce melodioasă!
 -Deci nu visez?