Povestea omului leneș care avea un arici trist
A fost odată ca niciodată, într-o țară îndepărtată și veselă, un om neînchipuit de leneș care avea un arici trist. De fapt, animalul țepos nimerise în casa lui din greșeală, într-o noapte când s-a speriat de fulger și s-a ascuns sub prima plapumă ieșită în cale. Ei bine, așa cum ați ghicit, sub acea plapumă se afla chiar omul nostru, care, leneș fiind, nici nu s-a sinchisit de țepii animalului dârdâind de frică. Ariciul a crezut că în sfârșit întâlnise o ființă care îl iubește și hotărî să-și petreacă restul zilelor acolo, alături de acea creatură minunată, pe care o căuta de o mie de ani.
Din câte se vorbește, omul nostru se numea Mandache. Însă numele lui nu contează, îi puteai spune oricum – Pintilie, Ionuț sau Robert -, căci era atât de leneș încât nu răspundea niciodată când îl strigai. Dacă stăm și ne gândim bine, era unul din acei oameni căruia numele nu-i folosea la nimic. În dimineața de după noaptea furtunii, ariciul și-a cerut sute de scuze, pentru fiecare țep câte una, însă omul nostru a rămas mut ca o balenă de pluș. Bietul animăluț nu s-a dat bătut, ci și-a cerut iertare în fiecare dimineață, timp de câteva luni. Neprimind nici un răspuns, s-a întristat atât de tare, încât au început să-i cad[ țepii, unul câte unul. În timp, s-a adunat o grămadă frumușică de țepi, chiar în mijlocul casei.
În cei șapte ani cât a stat ariciul în casa sa, Mandache – sau Pintilie, Ionuț, ori Robert, spuneți-i cum vreți – nu a vorbit decât o singură dată.
S-a ridicat în fund și a spus:
- Vaca dă lapte, găinile fac ouă, pisica prinde șoareci, dar tu ariciule la ce ești bun în casa omului?
Ariciul a căzut de pe pervazul ferestrei de uimire. De obicei lui Mandache îi era atât de lene, încât nu închidea pleoapele când dormea și nu ridica mâna să alunge muștele care i se așezau pe nas, iar acum, deodată, vorbise.
