Însă dându-și seama ce spusese omul pe care îl s’ujea de aproape șapte ani, s-a întristat la maxim și i-au căzut și ultimii țepi.
Așa ariciul nostru a rămas chel și îi era o rușine cumplită să iasă din casă.
Când într-o zi s-a aventurat până la fântână, era cât pe ce să-l vâneze un motănoi, crezându-l șoarece.
Dar nu a durat mult și o femeie veselă, care le-a călcat din întâmplare pragul, cumpără toți țepii pentru a face perii de păr și piepteni, pe care să le vândă la piață. Au împărțit banii pe din două, iar ariciul și-a luat partea și a pornit, ferindu-se mereu pe sub brusturi, spre Paris, să-și cumpere o perucă.
La vreo lună după plecarea micului animal, lui Mandache – sau Pintilie, Ionuț, ori Robert, spuneți-i cum vreți – îi păru foarte rău pentru vorbele sale nesăbuite, iar cam la două luni ieși în curte să strige după arici. Numai că, încercând să meargă pentru prima dată după ani buni, omul nostru a căzut într-o fântână. Dar asta e deja alta poveste.
