- „O, brad frumos! O, brad frumos! Cu cetina tot verde”...
- Tu știi să cânți? Minunat, Sara! Dar, ce crezi? De la un moment dat, a dispărut și verdele acela și au apărut stâncile. Unde îți aruncai privirea, numai piatră. Carapacea îmi ținea de cald, norocul meu, pentru că se făcuse cam frig. Eram într-o lume nouă, care sclipea ca-n basme. Oare mi se părea mie? Oare piatra violet făcuse iarăși o minune? În lumina puternică a soarelui, vedeam lucind mii de steluțe albe. Fermecată de această priveliște, l-am întrebat pe vultur ce se petrece și mi-a spus că acolo este un covor alb de zăpadă, pentru că sus ninsese cu câteva zile în urmă.
- Ce frumos! Puteai să faci și un om de zăpadă!
- Ha-ha! Numai de om de zăpadă nu-mi ardea mie. Trebuia să-l găsesc pe Agâmbici, doar știi. În sfârșit, după un drum lung și obositor, am ajuns și în țara vulturilor pleșuvi.
- Pleșuvi?
- E un neam de vulturi cu corpul de culoarea maron închis. Ei au capul și picioarele albe. țara asta a lor este sus de tot, dar vulturii pot coborî în foarte mare viteză, dacă văd în depărtare ceva de mâncare.
- Mă gândesc că l-or fi mâncat și pe Agâmbici.
- Nu-ți fie teamă. Ei mănâncă doar animale moarte. După ce am aterizat în siguranță chiar în cuibul vulturului meu, l-am întrebat și de Agâmbici. Începuse să mi se facă milă de piticul portocaliu, fiindcă știam că nu avea mâncare la el și nici hăinuțe mai groase. Chiar mă gândeam că, dacă îl voi găsi, îl voi ajuta și apoi îl voi ierta de pedeapsa cu închisoare.
- Ce bună ești tu, Lico Bocotiti!
- Ei, da, recunosc, repede mi se înmoaie inimioara, dar, uite că Agâmbici nu prea merita mila mea. Ce crezi că mi-a zis vulturul că făcuse? Știi, îl adusese tot aici, în cuibul său, unde avea și el un puișor. Când vulturul era plecat, Agâmbici a smuls penele puiului, lăsându-l golaș să tremure de frig. Cred că plănuia să-l mănânce.
- Vai de mine!
- Dar n-a apucat, iar vulturul l-a înhățat în ghearele lui mari și a plecat cu Agâmbici hăt-departe, într-un loc în care să nu mai poată face rău nimănui.
- Foarte bine! Mi-e milă de puișorul ăla fără pene.
- Au început să-i crească altele.
- Cum îmi crește mie părul? Acum pot să-mi fac codițe!
- Îți stă bine cu ele, Sara!
- Mulțumesc! Spune mai departe.
- Da. De data asta am să-ți spun în ce țară a ajuns piticul portocaliu. Era o țară de sticlă și se numea: țara din borcanul gol de murături.
- Ha-ha! Ce nume caraghios!
- Așa e. Vulturul mi-a promis că mă va duce și pe mine acolo, dar m-a rugat să mai stau un pic în Å¢ara vulturilor pleșuvi, fiindcă prietenii lui nu mai văzuseră broască țestoasă niciodată. Sigur că am acceptat, așa că vulturul meu, cu care deja mă împrietenisem, a dat roată pe la toate cuiburile din vârf de stâncă și a organizat o petrecere.
- Petrecere vulturească. Cum o fi aia? Cu baloane colorate?
- Nici măcar cu bunătăți, că ce mănâncă vulturii, zău că mie nu-mi place. Noroc că în rucsăcel mai aveam din proviziile mele de acasă. Întâlnirea cu toți vulturii a fost foarte amuzantă. Parcă eram în cel mai fantastic parc de distracții.
- De ce?
- Pentru că, pe rând, ca să mă cunoască mai bine, fiecare din ei mă lua, fie în ghearele lui, fie pe spinare și făcea câte o mică plimbare. M-au învârtit în cerc pe deasupra crestelor, m-au dus în jos, apoi în sus... mai grozav decât cu cel mai formidabil avion. Să știi, Sara dragă, că m-am distrat de minune. Dar, cum orice distracție trebuie să ia sfârșit, când s-a înserat, au plecat cu toții la cuiburile lor, iar eu am dormit alături de vulturul meu și familia lui, iar a doua zi în zori, ne-am pregătit pentru o nouă excursie, în căutarea lui Agâmbici.
- „Și-ai încălecat pe-o șa..
- ... și ți-am spus poveste-așa. Și-am încălecat pe-o căpșună și ți-am spus o mare și gogonată minciună”.
- Noapte bună, Lico Bocotiti!
- Noapte bună, Sara! Noapte bună, copii!
