(Știți unde a ajuns țestoasa Lico Bocotiti după ce a părăsit țara de sub covorul de frunze veștede și a trecut prin țara din scorbura stejarului? Chiar sus de tot, în vârful înaltului copac, în care își făcuse cuibul o mămică ciocănitoare. Agâmbici fusese luat de acolo de către un vultur și Lico fluiera acum de zor ca să o audă vulturul și să o ducă și pe ea în necunoscuta lui țară. Ca și Sara, noi toți stăm cu sufletul la gură și așteptăm să aflăm prin ce aventuri fantastice a mai trecut prietena noastră portocalie).
- Bună, Sara!
- Bună, Lico! Nu ai vrut să-mi spui dacă vulturul te-a auzit fluierând.
- Nu te supăra pe mine, te rog frumos!
- Nu mă supăr, dacă-mi spui acum.
- De-acord. Îți spun. A trebuit să fluier de mai multe ori. Noroc că era încă lumină și cerul senin, așa că îmi plăcea să privesc lumea din vârful copacului. Ciocănitoarea venea din când în când să vadă ce mai fac. Cred că m-a simpatizat, așa că, până la urmă, ne-am împrietenit. Când oboseam cu fluieratul, mă mai ajuta și ea un pic. Până când, pe cer, sus de tot, s-a văzut o pasăre rotindu-se. Era chiar vulturul, care se apropia în viteză de copacul nostru. Niciodată nu mi-aș fi imaginat o pasăre atât de uriașă. Când era departe, nici nu-mi dădeam seama, dar cu cât cobora, cu atât îl vedeam din ce în ce mai mare.
- Mare ca mine?
- Dacă își deschidea aripile era mai mare decât tine, să știi.
- Cred că ți-a fost o frică...
- Mie? Ai uitat că sunt regină? O regină trebuie să fie curajoasă.
- Dar...
- Știu că te miri, pentru că ai văzut cum m-am speriat de o micuță ciocănitoare. Recunosc, dar acum era altceva. Pe vultur îl chemasem eu, îl așteptasem cu nerăbdare și acum doream să mă ia cu el și să mă ajute să-l prind pe Agâmbici.
- Chiar. Tu l-ai chemat și el a venit. De ce să-ți fie frică? Și... vulturul?
- Vulturul a încetinit un pic, s-a uitat la noi, a salutat-o pe ciocănitoare, bătând din aripi.
- O cunoștea?
- Sigur c-o cunoștea. Stejarul ei se află chiar în drumul vulturului. Se întâlniseră de multe ori. Acum, văzându-mă în vârful copacului, a înțeles imediat că eu aveam nevoie de ajutorul lui. Era, pentru mine, ca un fel de avion.
- Știi că eu am fost de mai multe ori cu avionul? Mi-a plăcut, dar m-au durut urechile la coborâre și am plâns.
- Când aveam vârsta ta și eu plângeam când mă durea ceva.
- Dar acum nu mai plângi, pentru că ești curajoasă.
- Așa-i. Să vezi de cât curaj am mai avut nevoie când m-am simțit înhățată de ghearele păsării uriașe. M-a luat ușurel, ca nu cumva să mă rănească. Nu știu cum e când mergi cu avionul, dar ce am simțit eu când am zburat a fost formidabil! Aveam un gol la stomac, dar nu-mi păsa, pentru că era atât de frumos! Încerc să îți descriu puțin, deși cuvintele mele sunt destul de sărace, că... deh!... eu sunt doar o broască țestoasă.
- Spune-mi, spune-mi! Mie îmi place cum povestești!
- Mulțumesc, Sara. Uite cum a fost. Îți amintesc că era toamnă și frunzele copacilor erau încă foarte frumos colorate. Aproape că mă dureau ochii privind atâtea culori laolaltă: de la galben sau maron, la roșcat sau chiar roșu, uneori. Culori amestecate, ce străluceau sub razele soarelui. Vulturul urca tot mai sus și, spre mirarea mea, printre culorile pe care ți le-am descris, a început să apară verdele. Din ce în ce mai mult verde, până când celelalte culori au dispărut de tot. Fiindcă eram destul de aproape, am văzut bine copacii aceia verzi. Nu erau alții decât brazii.
