Parcă m-apropiam de Soare.
Mai vedeam culori variate,
De credeai că sunt pictate:
Era galben, era brun,
Era roșu-ruginiu,
Apoi verdele-apăru
Și, dintrodată, pustiu.
- Interesant ce ne spui.
Noi nu știm cum e să sui.
Stăm aicea sub pământ,
Unde nu-i ploaie, nici vânt.
Lico Bocotiti-am vrea
Să zburăm și noi așa.
Dar acum ne-am mulțumit
S-ascultăm ce-ai povestit.
- Știu. De-aceea v-am și spus
Cum e să privești de sus.
Sper că mai aveți răbdare
S-ascultați în continuare,
„Căci pe drumul din poveste,
Înainte mult mai este.”
În acel moment, un ropot de aplauze mi-a întrerupt firul poveștii. Cred că omuleții-furnicuță doreau o mică pauză, așa că am rămas tăcută pentru câteva c’ipe. Regina lor a făcut un semn și numai ce văd o mulțime de omuleți cărând un fel de tavă, uriașă pentru ei, micuță pentru mine. Pe tavă, un tort.
- Un tort? Cu lumânări?
- Fără lumânări, dar scria pe el ceva foarte frumos: „Te iubim, Lico!”
- Ce frumos!
- Regina mi-a spus că spectacolul povestirii mele va continua a doua zi, findcă acum era seara târziu și toată lumea era obosită. Le-am mulțumit din suflet tuturor și regina m-a îndemnat să rămân unde eram și să trag un pui de somn.
- După ce mâncai tortul, nu? Era bun? De ciocolată?
- Da, foarte bun, cu cremă de ciocolată. Însă nu l-am mâncat singur. Îți voi spune mai multe data viitoare. Iar acum: „am încălecat pe-o șa și ți-am spus poveste-așa” „și-am încălecat pe-o căpșună și ți-am spus o mare și gogonată minciună”.
- Noapte bună, Lico Bocotiti!
- Noapte bună, Sara! Noapte bună, copii!
