- Tocmai. Eram deja pățită cu vulturul și ciocănitoarea și știam că Agâmbici îi supărase și pe ei, furându-le mâncarea.
- Cum ai făcut?
- Văzând câți omuleți erau în arenă, m-am simțit foarte importantă, așa, ca o adevărată artistă și, după câteva minute de gândire, am început. Cuvintele păreau că îmi vin singure în gură, nu pot să-mi explic cum...
- Piatra violet.
- S-ar putea. Le-am spus cam așa:
„Știți că am plecat de-aici - Aoleu, ce întâmplare!
Pe urma lui Agâmbici. I-o fi mâncat oul, oare?
Tot mergând, încetinel, - Nu, nu, nu, n-a reușit
M-am trezit într-un tunel, Și-a plecat și ciocănit
Dar nu într-unul normal, De mama ciocănitoare,
Ci un tunel vertical. Harnică și-ocrotitoare.
Cum urcam încet-încet, Cu sufletul meu cel bun,
Văd că piatra violet Milă mi-a fost de nebun,
Îmi sare îm ajutor. De piticul Agâmbici.
- Cum așa? (întrebă regina lor) Cum o fi scăpat de-aici?
- Nu m-a lăsat să cobor - Chiar, cum a scăpat din tub?
Așa cum aș fi dorit - L-a luat un vultur pleșuv
Speriată de-un ciocănit Chemat printr-un fluierat.
Care tare m-a mirat. El în gheare l-a purtat
- Nu mă mir că te-ai speriat! Și l-a dus în lumea lui,
- M-am speriat apoi mai tare Sus, pe culmea muntelui.
Văzând o ciocănitoare Ca să pot să-l urmăresc,
Ce striga în gura mare Am făcut, în mod firesc,
Că-i stăpână pe stejar. Ce făcuse dumnealui.
Sigur că m-a pus pe jar. Din vârful stejarului,
Dar ea n-avea nicio vină. Cocoțată, vai de mine!
- Nu i-ai zis că ești regină? Fluieram. Până, în fine,
- Asta a-nțeles pe dată,
Dar fusese supărată
Și, mai mult, îngrijorată,
Deoarece, chiar în ajun,
Întâlnise un nebun
Ce-și dorea un oușor
Luat direct din cuibușor.
Nebunul – vă rog ghiciți –,
Era nenea Agâmbici.
- Aoleu, ce întâmplare!
I-o fi mâncat oul, oare?
- Nu, nu, nu, n-a reușit
Și-a plecat și ciocănit
De mama ciocănitoare,
Harnică și-ocrotitoare.
Cu sufletul meu cel bun,
Milă mi-a fost de nebun,
De piticul Agâmbici.
Cum o fi scăpat de-aici?
- Chiar, cum a scăpat din tub?
- L-a luat un vultur pleșuv
Chemat printr-un fluierat.
El în gheare l-a purtat
Și l-a dus în lumea lui,
Sus, pe culmea muntelui.
Ca să pot să-l urmăresc,
Am făcut, în mod firesc,
Ce făcuse dumnealui.
Din vârful stejarului,
Cocoțată, vai de mine!
Fluieram. Până, în fine,
Vulturul s-a arătat
Și în gheare m-a purtat
Peste dealuri și câmpii.
Minunat era, copii!
- Ce vedeai atunci de sus?
- Vedeam un frumos apus
Și, cu cât urcam mai tare,
