- Țestoasa. Știu. Ea a luat treaba în serios, cum am făcut și eu, pe când iepurele a luat-o în râs, odihnindu-se mereu, până când a pierdut cursa. În cazul nostru nu era o simplă întrecere, așa că ambiția mea a fost și mai mare și, ca să nu te mai țin pe ghimpi, îți spun de pe acum că am reușit să conving aproape toată populația din țara de sub nisip să nu îl condamne pe Agâmbici.
- Bravo, Lico! Îmi pare foarte bine!
- Totuși, în ziua când a avut loc judecata, eu aveam mari emoții.
- De ce?
- Erau încă mulți nehotărâți care puteau oricând să arunce în găleată biletul cu DA în locul celui cu NU. Cum vorbisem eu cu fiecare pitic în parte, am înțeles și pentru ce nu prea doreau să-l ierte pe Agâmbici.
- Îmi spui și mie?
- Îți spun, dragă Sara, cum să nu. Măcar o parte din poveștile lor. Uite, chiar fratele lui mai mic mi-a zis că, în copilărie, trebuia să se păzească de Agâmbici pentru că îl bătea și îl împingea tot timpul, în loc să-l ocrotească și să-l învețe jocuri frumoase. Dar ce jocuri frumoase, când Agâmbici nu avea niciodată răbdare de ele. Nici o singură dată nu a făcut și el o construcție din cuburi colorate sau n-a avut răbdare să deseneze ceva ori să se joace un joc cu ceilalți copilași.
- Și când s-a făcut mare?
- Mai rău. Dădea cu pietre în geamurile vecinilor, punea noroi pe covorașele lor de la intrare, le mâzgălea zidurile proaspăt văruite, le rupea florile... numai și numai răutăți.
- Lico, nu-i așa că piticii ăștia au vrut să pună bilețele cu DA – vinovat?
- Așa e. Și le-am dat dreptate, nu zic ba.
- Atunci?
- I-am rugat să se mai gândească, după ce, mai întâi, le-am povestit pe îndelete tot ce se întâmplase în călătoria noastră. Le-am spus și ce promisiune făcuse Agâmbici, iar eu am promis, la rândul meu, că voi avea grijă să și-o țină. Știindu-mă om serios...
- Om? Ha-ha!
- Vorba vine, știi tu... aproape toți foștii mei supuși au hotărât să-l ierte și ei pe vechiul lor dușman. Cred că cel mai tare i-a impresionat atunci când l-au văzut în ziua judecății. Era atât de speriat și palid, încât, în loc de portocaliu, devenise alb ca o coală de hârtie.
- Săracul de el! Bine că a scăpat de închisoare!
- A scăpat, dar nu urmau zile prea ușoare. Trebuia să scape de toate obiceiurile vechi. Știi ce greu e asta? Ca să mă asigur că reușește, m-am hotărât să-l ajut. I-am anunțat pe toți, în primul rând pe rege, că nu voi accepta invitația de a locui în palat și mă voi muta cu protejatul meu, piticul Agâmbici. Îl voi supraveghea să-și facă lecțiile, să fie curat și să nu-i mai vină idei năstrușnice ca să-i supere pe ceilalți. Auzind vorbele mele, Agâmbici s-a făcut portocaliu la loc și s-a repezit să mă sărute. M-am și speriat un pic, fiindcă până atunci nu mă mai pupase nimeni pe obraz.
- Nuu? Pe mine mă pupă toată ziua... mai ales mama și tata.
- Am văzut, însă tu nu ești broască țestoasă, ca mine.
- Nu. Sunt o fetiță. Și? Ce s-a mai întâmplat?
- Am făcut exact cum am spus. În fiecare zi stăteam lângă piticul meu portocaliu și îl supravegheam la teme, îl ascultam la poezii sau la unele lecții, îi răspundeam la întrebări atunci când nu înțelegea ceva la școală și lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. Agâmbici progresa repede iar eu înțelegeam că foarte curând avea să se descurce și singur, așa că se apropia momentul în care trebuia să mă gândesc la ce voi face mai departe.
- La ce te-ai gândit?
- Nu-ți spun acum. E surpriză.
- Nici nu știi ce mult îmi plac mie surprizele.
- Mai ales când se ascund într-un ou de ciocolată.
- Ha-ha! Ne culcăm?
- Eu zic că da. „Și-am încălecat pe-o șa și ți-am spus poveste-așa!” „Și-am încălecat pe-o căpșună și ți-am spus o mare și gogonată minciună!”
- Noapte bună, Lico!
- Noapte bună, Sara! Noapte bună, copii!
