A îngenuncheat în fața mea și mi-a sărutat mâna.
- Lăbuța..
- Ha-ha! Lăbuța, da! În acel moment, l-am văzut mai bine. Surpriză! Cine crezi că era?
- Cine?
- Fostul meu sfetnic credincios.
- Acela care ți-a spus secretul.
- Și care m-a apărat, smulgând coroana din ghearele lui Agâmbici.
- Gheare?
- Ei, e un fel de-a spune... deși.. ha-ha!... dacă mă gândesc mai bine, pe lângă lene și alte defecte, Agâmbici nu prea era prieten nici cu apa și săpunul și nici cu forfecuța de unghii.
- Eu sunt! Și mă spăl și pe dinți!
- Am observat. Ai dinții albi de tot. Bravo! Îți spuneam despre surpriza cu sfetnicul. L-am rugat să se ridice. S-ar fi cuvenit acum să îngenunchez eu în fața lui și să-i sărut mâna, ca rege ce era. Dar, dragă Sara, oricâtă gimnastică aș face, în genunchi nu am cum să stau. Crede-mă!
- Ha-ha! Tu nici nu ai genunchi.
- Am... dar nu se văd...hai să schimbăm vorba! Sfetnicul, adică regele cel nou, mi-a făcut o propunere extraordinară. M-a invitat să locuiesc în fostul meu palat, împreună cu el.
- Ce bine!
- Da, m-am bucurat foarte tare să aud asta, dar nu m-am grăbit cu răspunsul. Mai aveam ceva important de făcut înainte. În rucsăcelul meu, începuse să se foiască Agâmbici și atunci mi-am dat seama că sosise momentul să discutăm despre soarta lui.
- Soarta?
- Adică ce i se va întâmpla de acum încolo.
- Dar tu l-ai iertat deja.
- Ei, dacă aș mai fi fost eu regină, n-ar fi trebuit să-mi fac probleme, pentru că aș fi ordonat imediat iertarea piticului, și cu asta, basta. Aveam tot dreptul. Însă nu mai eram, așa că trebuia acum să am mare grijă ca să îl pot apăra bine pe Agâmbici. Poate că te miră îngrijorarea mea. Explicația e simplă: îi cunoșteam foarte bine pe piticii portocalii și știam cum judecă ei. Agâmbici era vinovat pentru că atinsese piatra fermecată și încercase s-o fure, pentru că îl împinsese pe sfetnic și apoi a fugit și pentru că, din pricina lui, Lico Bocotiti (!) a trebuit să plece și nu s-a mai întors atâta amar de vreme, încât piticii au crezut-o moartă și și-au ales alt rege.
- Noroc că tu nu ai murit!
- Asta au văzut și ei, așa că am avut curajul să îl scot pe Agâmbici la vedere. Imediat, doi gardieni l-au luat și l-au dus la închisoare.
- La închisoare?
- Din păcate, da. Eu i-am făcut semn să se supună și să se poarte cât mai frumos, ca să îl pot scoate grabnic de acolo. Știi, Sara, după toata chinurile pe care le îndurase, închisoarea părea paradisul. Acolo avea un pat, i se dădea mâncare, ba chiar și o carte de citit, ca să nu se plictisească.
- Cărțile îmi plac și mie. Am foarte multe și mama îmi citește din ele. Eu mă uit la poze și știu ce se întâmplă. Lui Agâmbici cine îi citește?
- Ha-ha! Bine te-ai gândit. El nu prea știa să citească și chiar a avut nevoie de o învățătoare cu care făcea lecții de citire și scriere, în fiecare zi. La început, mergea cam greu, să-ți spun drept. Știu asta pentru că îl vizitam la închisoare în fiecare săptămână. Între timp, nici eu nu stăteam degeaba. Mă pregăteam cum știam mai bine, ca să îl apăr în ziua judecății. Nu era deloc ușor. La piticii portocalii, dacă cineva e judecat, trebuie să participe toată lumea. Judecătorul, un pitic foarte bătrân, are o găleată mare de tot în care sunt aruncate bilețele. Pe unele scrie DA - adică vinovat -, pe celelalte scrie NU - nevinovat. Dacă bilețelele cu DA ar fi fost mai multe, Agâmbici nu ar fi avut scăpare.
- Și tu cum îl ajutai?
- Păi... mergeam din casă-n casă și încercam să îi conving să scrie NU, pentru că Agâmbici a fost foarte vinovat, într-adevăr, dar și-a ispășit deja pedeapsa prin foamea, frigul și frica îndurate pe drum. Îți dai seama ce greu îmi venea să colind zi de zi prin oraș? Dacă aș fi fost iepure cred că mi-ar fi fost mai ușor.
- Iepure? Ha-ha! Eu am văzut un desen animat cu un iepure și o broască țestoasă care fac concurs de alergat. Știi cine a câștigat?
