Într-o seară, de cum am intrat pe uliță, am zărit capul alb al lui Baruc înfipt în gard. Când îl găseam liber, ne întrebam dacă Samu bácsi și Gabi bácsi erau bine sănătoși pe lângă foc. Am deschis porțile și am băgat mașina în grajd, iar Baruc a împins-o și el, ridicat pe labele dinapoi. Într-o despărțitură țineam un măgar dăruit de Samu. I-am dat fân și am legat câinele în timp ce Alma îndesa paie în cotețul găinilor, să nu le fie frig. Se lăsa un ger așa de tăios încât mi se părea că aerul se încheagă și devine ca de metal. Ne-am îndreptat spre casă. Mi-am strigat pisica, am făcut focul, am mâncat niște pâine cu brânză și ne-am culcat. Bine-i să te odihnești la căldură pe un ger ca ăsta, în vreme ce un câine uriaș, fioros stă de pază în curte. Dar nu peste mult timp l-am auzit pe Baruc lătrând. Știam când lătra indiferent, să-și facă datoria, la trecători, când lătra cu invidie la motanul care îi trecea pe la capătul lanțului, când trecea prin propria-i curte Samu bácsi sau Gabi bácsi, când se așeza
uliul pe țiglă sau când ieșeau hârciogii de sub căsuța cu unelte, dar de data asta era lătratul plin de ură către intruși.
M-am ridicat puțin, ascultând încordat. Nu, nu mi se părea. Era chiar acel ton. Am înșfăcat o lanternă și ciomagul de după ușă și am fugit sprinten, în ciorapi, îndreptând fasciculul luminos către partea de unde se auzea câinele. Baruc a venit spre mine, apoi a alergat cât l-a ținut lanțul spre fundul grădinii. Un arici mare se plimba prin buruienile înghețate. Am împins ariciul pe un făraș și l-am dus în casă ca să-l vadă și Alma. L-am sucit pe toate părțile, apoi l-am cărat înapoi în tufe.
Adormisem, când Alma m-a scuturat cu putere. Ce e? Am întrebat.
