De la fereastra bucătăriei vedeam grajdul de lut, într-o rână, și în vârful unei țigle ieșite în afară, în golul alb al câmpiei, se așeza uliul. Când casa a fost gata - și de abia atunci mi-am dat seama că am să locuiesc acolo - m-am gândit imediat la soluția salvatoare – un câine pe măsura terenului și a casei, care să stea de pază zi și noapte, fără să-i pese de ger. În fața grajdului, în centrul curții i-am instalat cotețul lui Baruc, pui de câine ciobănesc, care lătra toată ziua la uliu, la vrăbii, la hârciogi și la tot ce mișca. Lătratul lui umplea noaptea, luneca în jos către râu și se lovea de dealuri.
Puiul creștea și odată cu el creștea și siguranța mea. Se făcea tot mai rău iar față de vecinii din stânga și din dreapta, Samu bácsi și Gabi bácsi, avea o antipatie deosebită. Se apropia de îngrădituri și lătra la ei până făcea spume la gură. Cel mai rău era că nu aveam un gard solid. Ca să ridic un gard atât de lung mă costa destul și nu aveam încă banii trebuincioși. În partea dinspre Gabi bácsi era gard de fier dar într-o zi bătrânul a pus să fie scos și l-a vândut ca să-și cumpere lemne.
În locul lui, nepoții i-au înșirat niște uluci putrede printre pomii de pe hotar pe jumătate uscați și cu ramurile smulse de vânturi. Măcar dacă m-ar fi întrebat, i-aș fi plătit pentru gard, numai să-l fi lăsat acolo. Dar când am venit de la lucru treaba era făcută.
A doua zi, numai ce aud zarvă și îl văd pe Baruc vânturându-se prin curtea lui Gabi și fugărindu-i găinile. Sărise gardul într-un loc mai scund și se prăvălise cu tot cu uluci în mulțimea de păsări care-și ciuguleau boabele. În ograda mică a lui Gabi bácsi, Baruc era și mai mare, și mai fioros. L-am strigat dar s-a făcut că nu aude.
