Era odată o vrăjitoare. Ea era cea mai rea vrăjitoare bună și trăia în cea mai mare căsuță, din cea mai bătrână pădure tânără. Era o casă nici albă, nici galbenă, nici violetă, nici neagră. Era, de fapt, cea mai albă casă neagră și cea mai roșie casă roz. Într-o zi, care era cea mai însorită zi ploioasă, au trecut pe-acolo doi băieți. Unul avea cei mai albaștri ochi verzi. Și cel mai blond păr castaniu. Iar celălalt era cel mai curajos băiat fricos.
Vrăjitoarea era acasă, iar băieții au văzut-o ascunzându-se după perdea, la fereastră.
- Hei, doamnă vrăjitoare, dă-ne puțină apă...
- Ne e tare sete, fiindcă am ajuns aici mergând pe cea mai întortocheată cărare dreaptă.
- Beți și singuri! Ce - izvorul e acolo, sub nasul vostru...
Și au băut. Dar pentru că izvorul era cel mai rece izvor cald, care trecea pe sub casa celei mai bune vrăjitoare rele, le-au crescut urechi de măgar. Erau cele mai scurte urechi lungi din câte s-au văzut, dar tot urechi de măgar erau.
La început, când s-au văzut procopsiți cu urechile alea, cei doi băieți au râs. Pe urmă au plâns. Pe urmă s-au gândit ce să facă.
- Nu putem merge mai departe în halul ăsta.
Dar vrăjitoarea atât aștepta. Le-a spus:
- Știu cum să vă scap de urechi. În schimb, voi va trebui să-mi spuneți o poveste.
- Sigur. Știm foarte multe povești.
- Pe care-o vrei?
- Vreaauuu... vreaauuu... să-mi spuneți cea mai adevărată minciună. Pe asta să mi-o spuneți. Dar așa să mi-o spuneți, ca să nu-și dea seama nimeni ce e adevărat și ce e minciună. Puteți? Dacă nu, ai mei rămâneți!
