- Știu. În țara din scorbura stejarului, din care intri apoi în țara de sub covorul de frunze veștede.
- Ce nu știi tu! Așa este. Pe urmă, omuleții furnicuță ar fi făcut o cărare ce ducea direct în țara piticilor portocalii.
- Simplu.
- Cu gândul e tare simplu. Poți să ajungi și pe Lună, dar când treci la fapte, să știi că devine mult mai greu. Așadar, acei oameni drăguți au urmărit traseul vulturului pleșuv și au trecut pe hartă punctul exact în care trebuia să ajungem noi.
- La stejar.
- Și ciocănitoare. Au găsit apoi un avion care mergea în direcția aceea și un tătic cumsecade ne-a însoțit.
- Când am fost cu avionul am văzut o tanti care avea cu ea o pisică frumoasă cu ochi albaștri.
- Poate era o pisică siameză.
- O ținea într-o cutie mare...
- O cușcă.
- Și puteai s-o vezi.
- Sigur. Ca să intre aer, sunt găuri în cușcă. Așa ne-a transportat și pe noi. Adică.. pe mine...
- Fără Agâmbici?
- El stătea ascuns într-un buzunar și respira printr-o găurică făcută special în material.
- Ha-ha! Ce caraghios! Săracul pitic...
- Acum văd că ți-e și ție milă de el. Dar nu știi ce năzdrăvănii a mai făcut. Pur și simplu nu s-a putut abține și, când nu-l vedea nimeni, a ieșit din buzunar și a început să umble prin avion. Îi înțepa sau îi ciupea pe pasagerii care dormeau liniștiți. Nimeni nu știa ce se întâmplă, toți se scărpinau, crezând că sunt purici în avion. Dragă Sara, s-a făcut o zarvă nemaipomenită, iar vinovatul s-a furișat la loc în buzunarul însoțitorului nostru, care nici nu a bănuit ce se întâmplă. Doar eu am înțeles și, cu toate că m-am cam supărat pe Agâmbici, m-a pufnit și râsul, văzându-i pe toți scărpinându-se. Părea un film cu Stan și Bran.
- Ha-ha! Și mie îmi vine să râd.
Numai că – vorba aceea – , „după râs vine plâns”. Adică, Agâmbici iar făcea prostii și asta nu mi-a plăcut absolut deloc. Noroc că nu l-a văzut și altcineva, așa că am aterizat cu bine. Tatăl care ne însoțea și avea grijă de noi ne-a dus până la stejar și ne-a lăsat acolo. Eu i-am mulțumit și l-am asigurat că de acolo știu bine drumul spre țara mea. Când colo...
- Când colo? Te-ai pierdut? Mama mea mereu are grijă să nu mă pierd.
- Ei, eu nu pot să zic că m-am pierdut, dar ajunsă la stejarul meu, adică, pardon, al ciocănitoarei, cu Agâmbici în spinare, am avut o altă surpriză neplăcută. țara din scorbura stejarului dispăruse.
- O fi venit un vrăjitor care a făcut-o să dispară. Am văzut unul la circ. A băgat un iepuraș în pălărie, a pocnit pălăria cu bagheta fermecată și iepurașul a dispărut.
- Acela nu era vrăjitor, dragă Sara, era un scamator. Doar că stejarul nu dispăruse de tot, însă fusese lovit de un trăznet, în timpul unei furtuni și arsese pe jumătate. Oricum, pe acolo nu se mai putea trece.
- Dar ciocănitoarea și puișorii ei?
- Au avut mare noroc că nu erau atunci acasă și și-au găsit imediat un alt copac în care și-au făcut cuib. Prietena mea, ciocănitoarea mamă, m-a văzut de sus și a coborât să mă salute. Ca și vulturul, când l-a zărit pe piticul portocaliu, s-a enervat și era gata-gata să își folosească ciocul ascuțit pe
