(Țestoasa Lico Bocotiti i-a povestit Sarei cum a reușit să-l găsească pe Agâmbici și ce milă i-a fost de el, știind prin câte trecuse și văzându-l prizonier în căsuța de jucărie, după ce tocmai scăpase din țara din borcanul gol de murături. Piticul portocaliu îi ceruse iertare, iar buna lui regină i-a promis să-l ducă acasă, în țara de sub nisip. Suntem lângă Sara și ascultăm ce-i povestește Lico despre călătoria de întoarcere).
- Bună, Sara!
- Bună, Lico Bocotiti!
- Sunt așa de curioasă să știu cum ați ajuns în țara de sub nisip!
- Nu știi câte s-au mai întâmplat până să-l aduc pe Agâmbici la piticii lui portocalii...
- Zău? Eu credeam că a fost ușor. Doar cunoșteai drumul, nu?
- Și eu credeam că va fi ușor, dar piedicile s-au arătat imediat. Să-ți spun. Cu ajutorul copiilor, care ne deveniseră prieteni, am făcut pregătirile pentru călătorie. Întâi mi-au umplut rucsăcelul cu provizii și au făcut un alt rucsăcel, mult mai mic, pentru pitic. Au pus de toate în el, în porții mici și i l-au pus lui Agâmbici în spinare. Apoi au avut o idee grozavă. Au construit un scăunel (sau au luat unul din casa păpușilor) și l-au legat bine de tot de carapacea mea. Acolo l-au așezat pe piticul portocaliu și l-au fixat foarte strâns, cu o curelușă, care devenise centura lui de siguranță.
- În mașină am și eu un scăunel special și mă leagă mama sau tata bine de tot cu centura de siguranță.
- Așa și trebuie. Bravo! Când totul a fost gata, ne-am așezat la vedere și am început să fluierăm.
- După vulturul pleșuv?
- Sigur. El ne adusese acolo, el trebuia să ne ducă înapoi. Adică... așa gândeam eu atunci... Vulturul a auzit fluieratul și a coborât în viteză spre noi. Treaba începuse bine. M-a văzut și s-a bucurat. Dar, deși avea „ochi de vultur” – adică vedea perfect –, uite că pe Agâmbici, aflat pe spinarea mea, nu îl observase de departe. L-a văzut abia când s-a apropiat mai mult de noi. Cum l-a zărit, a început să dea furios din aripi. Știi ce tare m-am speriat?
- Tu?
- Mă rog, regină-regină, însă asta era prea de tot. Vulturul meu are aripi uriașe și când fâlfâia din ele zbura totul în jur. Ca să-l opresc, am pus o lăbuță pe piatra violet, din săculețul de la gât. Era să mă dezechilibrez, dar n-am căzut, iar piatra fermecată a aruncat o lumină către vultur și l-a liniștit imediat.
- Piatra asta ar fi bună pentru mama ca să mă oprească pe mine când sunt prea obosită și plâng fără motiv.
- Ha-ha! Știi tu ce știi... fiindcă vulturul s-a calmat și am putut sta de vorbă. Mi-a zis că pe mine m-ar duce oriunde doresc, dar nu poate să uite ce i-a făcut Agâmbici puiului său și, pentru asta, pe pitic nu-l duce nici în ruptul capului. Oricât l-ar ruga, nu-l duce și pace.
- Tu ce-ai făcut? L-ai lăsat acolo pe Agâmbici?
- Nu, draga mea, nu-mi calc eu cuvântul dat. I-am promis că-l duc acasă, cu vultur, fără vultur, eu îl duc. Dar, îți dai seama că era mult mai greu. Vorba aceea: „drumul cel mai scurt e drumul cunoscut”, iar acum trebuia să o luăm pe alt drum. Cum să trecem noi peste munți și peste văi fără ajutor?
- Cum?
- Noii mei prieteni s-au sfătuit cu părinții lor și au găsit o soluție. Cam complicată pentru ei, dar nouă ne-a convenit. Au legat un emițător la gâtul vulturului.
- Pe ascuns?
- Nu, nu. El nu a vrut să-l care pe Agâmbici, dar dorea foarte mult să mă ajute pe mine. Iar eu, ca să găsesc drumul spre casă, trebuia să ajung la ciocănitoarea mea.