Pentru prima oară de când mă știu, mi s-au umezit ochii văzând țestoase. Însă nici ele nu au fost indiferente. Nu mai văzuseră țestoasă portocalie, așa că m-au examinat cu foarte mare atenție. Habar n-am dacă au ajuns la o concluzie sau nu, pentru că ele nu puteau vorbi cu mine, îți dai seama. Ce știu e că nu le-am speriat și asta m-a bucurat. Acum, între noi fie vorba, chiar dacă s-ar fi speriat, tot nu ar fi putut s-o ia la fugă.
- Ha-ha! Dar nici tu.
- Ha-ha! Chiar, Sara, bine zici. După această plăcută întâlnire, mi-am luat căsuța la spinare – ca să zic așa –, și am continuat drumul. Eram hotărâtă să merg oricât, numai să dau de piatra fermecată. Poate că te întrebi cine îmi arăta drumul acum. Nisipul e nisip...
- ... busolă nu aveai...
Ei, poate că nu aveam o busolă așa cum ți-a arătat ție tata, dar mi-am dat seama că un alt fel de busolă tot aveam. Să-ți explic: dacă nu cumva ai uitat, cine atingea piatra violet, căpăta anumite puteri.
- Tu ai atins-o și ai purtat-o mult timp pe coroană și la gât.
- E c’ar că, oriunde se afla, ea mă atrăgea ca un magnet adevărat. Când am realizat lucrul ăsta, am fost sigură că direcția e bună și o voi găsi.
- Și?
- Am găsit-o.
- Uraa! Unde e?
- Ha-ha! Stai puțin, că nu ți-am spus unde am găsit-o.
- În nisip?
- Deloc. În nisip o fi găsit-o altcineva, nu eu. Iar cel care a găsit-o, o fi vrut să câștige niște bani și a vândut-o unui bijutier – adică unui meșter iscusit care face inele, brățări, coliere de pus la gât...
- ...coroane.
- Vezi că știi? Așa-i! Coroanele pline de pietre scumpe sunt făcute tot de bijutieri. Dar piatra mea fermecată nu se mai afla acum într-o coroană, ci într-un inel pe care îl purta o fată tânără și simpatică. Își făcea vacanța la malul mării și eu, cătinel-cătinel, am intrat chiar pe plaja unde se afla și ea. Când am zărit piatra, am simțit că-mi cresc puterile și nu mai simt oboseala drumurilor lungi. Pot spune că și piatra m-a zărit, în felul ei, pentru că s-a luminat un pic la apariția mea. Noroc că n-am observat decât eu lucrul ăsta. Normal, deși habar nu aveam ce va urma, am căpătat o liniște la gândul că piatra fermecată e prin preajmă.
- Și te ajută.
- Doar la nevoie. Altfel, îmi place să mă descurc singură, chiar și atunci când este greu.
- Am văzut. Dar cum ai făcut ca să iei piatra?
- Cine ți-a zis că am luat-o? Îți povestesc acum ce a urmat. Sunt sigură că o să te intereseze foarte mult. Ha-ha!
- De ce râzi, Lico?
- Vei vedea... Rămăsesem la domnișoara care purta inelul cu piatra violet. Am aflat și cum o chema, fiindcă a strigat-o cineva pe nume.
- Cum?
- Izabel.
