- Ca pe educatoarea mea de la grădiniță.
- Hi-hi! Nu mai spune... Am încercat să mă fac observată de ea, sperând să mă placă și să mă ia acasă. Cum m-a zărit, mai întâi s-a mirat de culoarea portocalie, apoi m-a ridicat și m-a pus într-o cutie de carton în care se afla ceva de mâncare și apă. M-am prefăcut a fi o țestoasă obișnuită și m-am bucurat de răsfățul pe care l-am avut timp de câteva zile, cât a mai stat și domnișoara Izabel la mare. Pe urmă am călătorit cu mașina, alături de celelalte bagaje ale ei și am ajuns la ea acasă. Din câte mi-am putut da repede seama, casa era foarte drăguță și curată, iar ce mi-a plăcut mai mult și mai mult a fost grădina din fața casei, frumos îngrijită, cu iarba tunsă și cu multe flori viu colorate.
- Seamănă cu grădina noastră? Tata tunde iarba și mama îngrijește florile. Eu ajut!
- Bravo! Chiar seamănă cu grădina voastră și cu grădinile vecinilor voștri. Din socotelile mele, Izabel a ajuns acasă duminică seara, când i s-a terminat vacanța și a doua zi, luni de dimineața, s-a dus la servici. Ce m-a mirat foarte tare a fost faptul că m-a luat cu ea. Am tăcut. Când a ajuns la lucru, am înțeles foarte repede ce meserie avea, pentru că în jurul ei s-au adunat o mulțime de copilași. Era educatoare și pe mine mă adusese ca să le arate și lor o țestoasă portocalie unică în lume. Toți copiii erau drăguți, dar nu știu de ce, mie mi-a plăcut cel mai mult o fetiță cu ochii mari, albaștri. O chema Sara.
- Sara? Ca pe mine?
- Păi... da... După ore, Izabel m-a dus acasă. Atunci, lucru curios, piatra violet de la inelul ei s-a luminat iar un pic. Atâta mi-a trebuit, că m-am și hotărât. Știam ce aveam de făcut. Trebuia să fac tot posibilul să trăiesc alături de fetița cu ochi albaștri. Piatra fermecată mi-a înțeles dorința și a făcut o minune un pic mai ciudată: m-a transformat din țestoasă adevărată în țestoasă portocalie de pluș.
- Invers decât la Pinocchio? Pe el, zâna bună l-a transformat din păpușă în băiat adevărat.
- Exact. Invers decât la Pinocchio. Și, tot piatra violet a făcut în așa fel, încât Izabel să creadă că m-am pierdut prin iarbă, dar să mă găsească tocmai proprietarul magazinului de jucării. Iar ultima minune, cea mai importantă, a fost ca Sara să se plimbe cu mămica ei și să se uite la vitrina în care eram expusă.
- Lico, draga mea Lico Bocotiti! Chiar eu eram! Sunt Sara din poveste. Ce bine-mi pare! Și domnișoara Izabel este educatoarea mea. Mâine am să mă uit mai atentă la inelușul ei cu piatră violet, să știi. Poate îmi sclipește și mie.
- Cine știe, poate... Oricum, până mâine mai trebuie și dormit.
- Bine.
- „Și-am încălecat pe-o șa și ți-am spus poveste-așa!” „Și-am încălecat pe-o căpșună și ți-am spus o mare și gogonată minciună!”
- Ha-ha! Noapte bună, Lico Bocotiti!
- Noapte bună, Sara! Noapte bună, copii!
