Și mâinile s-au grăbit spre școală, să nu întârzie, fiindcă, după cum se știe, mâinile merg mai încet decât picioarele. Iar Puturica dormea în continuare și nu-i păsa chiar deloc că picioarele și mâinile ei au plecat la școală. Nu după mult timp, stomacul Puturicăi a început să strige și el:
- Puturica, mișcă-te odată! E șapte și jumătate... Mi-e foame și vreau să fac mișcare! Du-mă la școală, altfel plec și eu singur!
- Of, Doamne, câtă gălăgie! Dal pleacă odată și lasă-mă să dorm!
Iar stomacul, după ce a înfulecat pâinea cu unt și ceaiul, a plecat și el, bombănind și furișându-se ca să nu-l vadă cineva și să se sperie, fiindcă un stomac care hoinărește de capul lui pe stradă nu e tocmai un lucru obișnuit pentru copiii cuminți care nu întârzie niciodată la prima oră. Iar Puturica dormea fără griji dar și fără picioare, mâini și stomac. Nici nu-i păsa de asta, când urechile ei au început să strige, dar strigau foarte tare, că așa strigă de obicei urechile:
- Puturica, e opt fără douășlcinci! Te scoli... sau ce? Vrei să-ntârzii la școală iar? Puturica, auzi, Puturica...? Măi! Ești surdă...?
- Știți ceva? M-am săturat de voi! Plecați odată toți și lăsați-mă să dorm în liiiniiiiiiiiște!
Speriate, urechile au tulit-o spre școală, cu cercei cu tot iar Puturica a continuat să doarmă așa, fără mâini, fără picioare, fără stomac și fără urechi... Dormea dusă. După un timp, nu prea lung, limba ei a început să se agite. Nu prea știa cum să meargă și ea la școală și îi era frică să ia hotărâri așa, de capul ei, așa că, mai întâi, a încercat s-o trezească pe Puturica:
