- Puturica! Heeei, Puturica, e opt fără douăzeci... Puturica...!
Dar Puturica nu mai avea urechi, așa că nu avea cum s-o audă, iar limba n-a mai avut ce face: și-a luat inima-n dinți și a plecat și ea, lăsând-o să doarmă fericită. Păi ce mai conta acuma, dacă tot nu mai avea nici mâini, nici picioare, nici stomac și nici urechi? Și-așa nu mai avea nevoie de limbă...
A mai trecut puțin și părul Puturicăi a început să dea târcoale în jurul capului. A văzut că urechile plecaseră și i-a venit și lui dor de ducă. S-a gândit cum s-o trezească pe Puturica și a început să tragă. A tras într-o parte, a tras în alta, pe urmă în sus și în jos, s-a tot opintit și s-a opintit dar Puturica nici gând să se trezească. Atunci nici părul n-a mai avut ce face și a luat-o și el repejor spre școală, plutind ușor, pe aripile vântului, și odată cu el zbura – mai greu, ce-i drept, dar voinicește, încercând să țină pasul, creierul Puturicăi. Care era și el destul de îngrijorat că o să întârzie la școală. Au ajuns exact la ora opt, gâfâind transpirați și s-au trântit în banca a treia de la perete, pe locul din dreapta, unde se aflau deja picioarele, mâinile, stomacul, urechile și limba.
Trebuia să intre domnul învățător și aveau emoții foarte mari să nu observe că Puturica nu era acolo. La opt fix ușa s-a deschis ușor și toată c’asa a tăcut. Copiii s-au ridicat în picioare și a intrat:
- Puturica!
Puturica a mers glonț către locul ei:
- V-am prins! Ați venit la școală fără mine! Păi să vă fie rușine, e foarte urât ce-ați făcut! Din cauza voastră era să întârzii. Habar n-aveți ce greu e să ajungi la prima oră fără picioare, mâini, stomac, urechi, limbă, păr și creier. Ia să văd, vă e rușine sau nu?
