Când s-a luminat de ziuă, Andrei și-a luat rămas bun. Domnul Vierme a stins lampa și l-a condus afară.
-Mergi sănătos, a strigat el, apoi ușa a lunecat în urma lui, închizându-se fără nici o urmă.
Andrei a orbecăit prin pom, în lumina cenușie a zorilor și văzând un sticlete uriaș care sălta pe crengi a ronțăit repede dintr-o pară și a început să se înalțe, iar pe măsură ce creștea mușcăturile lui erau tot mai mari. La un moment dat, a scuipat niște sâmburi și i s-a părut că îi cad din gură niște lucrușoare minuscule și binecunoscute. Un microscop, un creuzet, scăunele, un dulap mic... Îl ronțăise pe domnul vierme cu laborator cu tot. Nu mai era nimic de făcut, mai avea în mână o bucățică de pară. A mâncat–o și pe aceea, ca să termine de crescut, apoi s-a dat jos din pom și s-a întors la bunici.
Cum mergea întristat că ronțăise din neatenție chiar căsuța domnului Vierme, a auzit un glăscior ascuțit care venea din el:
-Andreeeiiiii! Sunt euuu, viermeleee!
-Unde ești?
-Aici, pe o amigdală de catifea roșie.
- Hai afară!
-Știi, aș vreaa să văd ce-i pe suuus! a zis domnul Vierme.
Andrei nu-i putea refuza o călătorie viermelui celui ospitalier.
-Bine, i-a zis, poți să urci!
Viermele a urcat și fie a rămas în cap, unde probabil că s-a simțit ca acasă, în para lui, fie a ieșit pe vreo ureche și și-a lăsat doar curiozitatea și setea lui de a ști... Andrei nu l-a mai auzit și nu mai știe nimic de el de atunci dar se simte sfredelit tot timpul de dorința de a ști. Caută, citește și află... iar aflarea unui răspuns stârnește alte întrebări.
-Și tu ai înghițit povestea asta?... E cusută cu ață albă...
- Ba galbenă ca para, am zis eu, și ne-am pus pe un râs grozav.
