Dan Lungu
A fost odată ca niciodată un om care avea nas, gură, doi ochi și doi copii. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, nu? Copiii se numeau Ilinca, de zece ani, și Filip-Rareș, de zece luni, și erau cuuuumințiii..., ca doi titirezi de cuminți. Totuși, cei doi neastâmpărați se împăcau de minune: cât Filip-Rareș rodea creioanele colorate ale fetei, caietele pentru teme și manualele școlare, ea juca, îmbujorată și concentrată, cu limba între dinți, jocuri pe calculator. Cel mai mult îi plăcea SIMS.
Acel om mai avea și o soție care, chiar dacă nu era fată de împărat, zâmbea foarte frumos. Și mai avea un calculator la care, în zile magice, luminate de duhurile bune, scria povești pentru copii. Acum o să vă spun un maaare secret: acel om eram chiar eu. Eu, Dan Lungu. Dacă n-aș fi, nu s-ar povesti, nu?
