A fost odată ca niciodată o dimineață în care prietena mea, Puturica n-a mai vrut în ruptul capului să meargă la școală. Degeaba a rugat-o mama ei:
- Puturica, e ora șapte, ți-am pregătit periuța și pasta de dinți, hai la spălat! Puturica s-a întins și a căscat lung.
- Puturica, scoală-te, e șapte și zece, e gata ceaiul și pâinea cu unt! Dar de sub pătura Puturicăi s-a auzit doar un mârâit.
- Puturica, e șapte și un sfert, trebuie să te grăbești... Puturica, ți-ai făcut ghiozdanul?
- Nu mă mai duc niciodată la școală. Să fie c’ar! Vreau să doooooorm! Și s-a întors pe partea cealaltă, ba chiar a început să sforăie ușor. Dar nu a fost chiar așa de simplu, pentru că, deși Puturica nu voia să meargă la școală, picioarele ei voiau. Așa că au început să tragă de ea:
- Puturica, Puturica, e șapte și douăzeci, hai să mergem la școală... Puturica, noi suntem gata! Hai Puturica, hai, dă-ne jos din pat!
- Ba nu mă duc nicăieri! Vreau să dorm! Mergeți voi, dacă vreți, eu rămân aici!
Așa că picioarele Puturicăi au plecat spre școală, în timp ce ea a continuat să doarmă. Dar n-a trecut mult timp, că mâinile Puturicăi au început să tragă de ea:
- Puturica, Puturica, hai odată! E șapte și douăzeci și cinci, hai la școală! Noi ne plictisim acasă, du-ne la școală, Puturica! Hai, Puturica, hai...
- Ba nici nu mă gândesc. Mergeți voi, dacă vreți, eu am de gând să dorm!
