Așa s-au răspândit în lume copiii lui Zoralio și ai Luludiei. Cei care iubeau argintul, conduși de Rupi și cei care iubeau aurul, sub mâna lui Sumnakal, s-au făcut argintari și aurari. Alții, care iubeau focul și culorile lui aprinse, s-au alăturat lui Carros, căldărarul și au hrănit lumea din ceaunele lor. Cei care iubeau libertatea, pădurile răcoroase și câmpiile întinse l-au ales șef pe Grastinel și s-au făcut geambași și cărăuși, iar cei care nu știau decât să se bucure de viață au început să colinde cetățile, să se așeze la marginea lor și să distreze oamenii cu dansuri și cântece. Cu ei s-a dus și Zurinka, cea mai iubită fiică a împăratului Zoralio.
Între timp, în Țara Aver, Prințul Gunjar se stingea cu repeziciune, căci Jungalia, ascunsă sub patul lui, îl chinuia în fiecare noapte. Intra în visele lui, îl biciuia și-l zgâria, încercând să-l facă să găsească drumul către Țara Arrom. Dar nu reușea, fiindcă Prințul nu cunoscuse dragostea. Când au ajuns acolo, fiii și fiicele lui Zoralio, împreună cu Zurinka, s-au așezat la marginea cetății, și-au întins corturile și căruțele, au făcut focul și au început să petreacă.
De la fereastra lui, Gunjar auzea muzica tribului Arrom și simțea că inima îi bate mai tare și îl cuprinde o dorință misterioasă, pe care n-o mai simțise niciodată. Prințul s-a învelit în cea mai neagră mantie a lui și a ieșit la marginea cetății. Ascuns după copaci, încercând să vadă mai bine petrecerea, a căzut peste o tufă de urzici și a scos un strigăt puternic. Pe dată muzicanții l-au înconjurat și au scos cuțitele la el.
-Nu-l omorâți! a strigat Zurinka, vreau să-i văd fața! Ce făceai aici? a întrebat ea, scurt.
