Mirmidona se înfățișă generalului Gudron. Acesta le spuse lăcustelor-soli aliniate în fața lui, fără a-și dezlipi privirea de pe ea:
- Mergeți în Boboc și spuneți că le vom elibera regina în schimbul a două... o mai cântări puțin pe Mirmidona... patru livezi de meri.
Regina vorbi plină de aroganță și dispreț, mestecând:
- Ar trebui să le faceți o propunere mai realistă, deoarece omizile mele sunt prea deștepte ca să-și cedeze teritoriile în schimbul unei regine...
- Taci, larvă!
Era o jignire de moarte. Mirmidona se înfurie și își scuipă guma pe fața lui Gudron într-o mască vâscoasă și greu de dezlipit. Doamnele lăcuste, oripilate, comentară că Mirmidona “e atât de îngâmfată că nu-și mai încape în piele”. Nici nu bănuiau cât adevăr se afla în acele cuvinte.
Gudron trebui să stea cu fața la foc ca să i se moaie c’eiul în timp ce s’ujitorii îl trăgeau de barbă și-l răzuiau cu lama. Iar pe Mirmidona o duseră în Turnul Stacojiu și o țineau acolo cu o frunză și o picătură de apă pe oră. Odată cu masa intra lăcusta-călău împreună cu trei lăcuste-soldați și țintuiau cu acul de zid câte un fluture monarh, iar ea își scuipa guma pe fața călăului sau scotea la soldați o limbă interminabilă.
De patru ore Mirmidona stătea la masă pe scaunul ei, neclintită, cu spatele la peretele plin cu fluturi străpunși. Lăcustele îi vorbeau dar nici nu întorcea capul. Călăul și soldații își făceau semne și se întrebau: “Ce-o fi pățit de nu ne mai scuipă?”
