Văzând că omizile nu trimit nici un răspuns, ca și cum nu le-ar păsa dacă regina lor ar fi țintuită între fluturi, Gudron trimise o solie în cetatea lor, condusă în lipsa Mirmidonei de generalul Salt-pe-Floare. Ajunși în sala de primire, solii se opriră și holbară niște ochi cât gutuile deoarece pe tronul de aur stătea solemnă nimeni alta decât regina Mirmidona, cea întemnițată în turn!
Solii se întoarseră în salturi și îi povestiră lui Gudron ce-au văzut. Acesta urcă în turn, o prinse pe Mirmidona în labe, și văzu că regina era goală pe dinăuntru! Năpârlise și fugise cu ajutorul unor aripi de fluture. Clocotind de furie, el declanșă o ambuscadă iar lăcustele lui îl răpiră pe Salt-pe-Floare și-l închiseră în turn, în locul Mirmidonei, cu supraveghere permanentă, după ce îl controlară în gură.
Mirmidona trimise la generalul Gudron un alai de douăzeci de soli cu o epistolă care suna astfel:
“Dacă aveți curaj să vă luptați cu mine cu sulița și vă înving, îl veți elibera pe Salt-pe-Floare, dacă mă învingeți Domnia Voastră, vă cedăm două livezi.”
“Nu!”, trimise epistolă generalul, “Dacă înving eu, primiți să-mi fiți soție”.
“Așa să fie!“, răspunse ea.
Peste o oră, oștirea omizilor verzi și oștirea lăcustelor cenușii se aliniară față în față, la mare distanță una de alta, între livezi, pentru a vedea înfruntarea dintre regina Mirmidona și generalul Gudron, amândoi cu platoșe și coifuri.
