Se văd până și dealurile de la marginea cartierului nostru, acolo unde începe pădurea verde, acolo unde locuiesc iepurele AudeDestuldeBine cu Veve Salvador și CiocănitoareMică, prietenii lui. Bobo a privit în sus, la cerul limpede, în zare, la pădurea verde și pe urmă în jos – și l-a luat amețeala. Nu e bine să privești în jos la mașini și la oamenii care se înghesuie pe trotuar în intersecția cu multe semafoare de la mol. Așa că Bobo s-a ținut bine de marginea ferestrei și pe urmă, amețit, a sărit de pe pervaz pe pervaz către lumea care se întindea dedesubt. Fiindcă Bobo nu știa să zboare, se agăța cu ghearele și se ținea de marginile ferestrelor cu ciocul lui tare, în care spărgea nuci și alune – atunci când primea de la admiratori.
Nu departe de el, tot la etajul șapte, într-un balcon, se lăfăia la soare motanul Pedro, o pisică aproape galbenă, cu ochii verzi – și care vedea foarte bine ziua, spre deosebire de restul pisicilor care văd mult mai bine noaptea decât ziua – și asta se numește nictalopie, dacă nu știați.
Întinzându-se alene, Pedro s-a luat după Bobo. Din curiozitate, bineînțeles, că doar nu de altceva! Sărind de pe balcon pe balcon, Pedro l-a urmat pe Bobo în stradă și apoi au intrat amândoi în mol, făcându-și loc printre oamenii care se plimbau, făceau cumpărături sau pur și simplu căscau gura pe-acolo.
Bobo s-a plimbat și el puțin printre picioarele oamenilor, ferindu-se ca să nu fie călcat, a ciugulit câteva semințe de susan de pe un covrig scăpat pe jos, a înghițit vreo două bomboane de la raionul de dulciuri, pe urmă a sărit pe o marchiză de pânză, pe urmă în palmierul artificial de lângă fântâna arteziană, aia de la intrarea în cafenea.
